Tace. Tibi Moș tace. Și el nu e omul care să tacă. De te întîlnești cu el pe stradă, la birou, în magazin sau oriunde, îți toarnă kilograme de bancuri și te îndoapă cu voie bună. Acu tace. A trecut aproape o zi întreagă, iar peștele nu l-a vizitat. Deși i-a deschis 7 uși, prin 7 bețe și cu 7 feluri diferite de momeală. Că nu mai este prea mult pește în Someș? Așa e, anii de deversări în apă a tot felul de mizerii, plus braconajul extrem, a cam subțiat populația piscicolă.

Dar e liniște. Ceva mai jos, e vadul de dinaintea podului de la Someș Guruslău. Iar apa clipocește zgomotos peste pietre. Aici, la bețe, apa e ceva mai adîncă. Poate un metru jumate, doi. Tulbure. Brună. Jolică, labradorul lui Tibi mai trage cîte o baie. I-i cald. Da-i place apa. Intră, dă de cîteva ori din lăbuțe, se răcorește, apoi, inevitabil vine și se scutură pe noi, după care se bagă în cortul omului. Că acolo e mai bine. E umbră și uscat.
Nu e vorba neapărat de pescuit. De kilele de pește pentru care mergi să-i scoți din apă. E vorba de relaxare, de încărcarea bateriilor, de a-ți găsi un loc, ferit de alți oameni și de forfota lor, în care să-ți aduni gîndurile. Iar apoi să le lași să zburde. Tu, cu tine, singuri, peste apa care se mișcă leneșă după mal.

Pescuitul, de ce?

Eu nu-s pescar. Normal, țînc fiind am mai ieșit și eu cu amicii să arucăm o bucată de nailon cu rîmă pe cîrlig, în apă. Dar nu m-a atras niciodată. Odată, în urmă cu peste un secol, mai mare fiind, am ieșit, tot pe malul Someșului, cu un pescar din București, care nu rata nici o vară, fără să vină în Sălaj. M-a făcut să arunc și eu firul, după ce mă instruise, și tot nailonul l-am încolăcit peste salcia de deasupra noastră.
Dar Tibi e pescar. Și vine pe Someș mereu. Cunoaște malurile și apa din Ciocmani, pînă spre Năpradea. Nu-i place pe baraj. La Vârșolț. Că nu e amenajat. Că e soare. Că-s tot felul de oameni. Că se plătesc sătenii, ca să-ți țină loc. Pescuitul e ceva intim. Ești tu cu gîndurile tale. Dacă trage, mai ai noroc și de pește.
Deci, de 20 de ore, nici un clinchet. „Mai demult, atîția cleni erau în Someș, de în timpul zilei nu puteai pune o conopiștiriță pe ac. Ți-o flendurau una două. O puneai doar seara, ca să-i agați pe ăia mai mari. Chiar de aveai doar vreo 10 rîme, nu exista să nu prinzi vreo 4-5 kile somni, mreni. Acu nimic. Rar se mai scoate un somn adevărat din apă. Rar”, vorbește, în sfîrșit, Tibi.
Braconajul ar fi marea problemă, pentru că nu mai are timp să se refacă natural populația piscicolă. Braconajul în perioada de prohibiție. Iar populări de pește nu se fac. Pe nimeni nu mai interesează nimic.
„Cînd eram mic, mi-era frică să arunc cu bățul în apă, dacă nu aveam permis. Că venea paznicul și te nenorocea. Acum, poți face ce vrei. Eventual, îi înteresează să pui jos ăia 80 de lei pentru permis. În rest, nimic. Anul trecut s-a braconat un somn de 72 de kile pe aici. E ușor să braconezi. Ai nevoie de un băț rezistent, de un plumb mare, mergi la adîncime și smucești, agățînd apoi peștele care se odihnește pe fund. Toată lumea face ce vrea. Malul Someșului e plin de mizerii. E și vina noastră. Vin oamenii, chefuiesc, că-i fain să mai tragi o ficiorească aici, lîngă apă, apoi lasă în urma lor, mormane de gunoaie. Dar asta e…
Am fost odată la pescuit pe Timiș și m-am întîlnit cu un bătrînel de 80 de ani, șvab, revenise un pic în țară, că-i era dor de meleagurile natale. Pescar și el. Și spunea că dincolo, după ce ți-ai ales locul de pescuit, faci o tură, un kilometru doi, sus-jos, ca se vezi de-i curat. Și de găsești ceva murdărie, o iei și o duci cu tine. Că vine paznicul și zice că tu ești de vină. Și o încasezi. Aici, pe un kilometru doi, poți umple o remorcă cu peturi, pampersuri, resturi de conservă, hîrtie igienică etc”, povestește Tibi, oarecum supărat.
Iar bețele stau nemișcate. În dreapta și în stînga noastră, la cîteva zeci de metri, mai sînt pescari. Unul intră în apa pînă la piept, că i s-a înnodat firul. Pește, nimic. Și, marea mea dilemă. „Tibi, de ce mergi la pescuit? De ce-ți place? Ce vezi în chestia asta?”, la care el, prompt, îmi răspunde cu o altă întrebare: „Tu de ce mergi să te cațeri? De ce intri în peșteri?”. Pentru că îmi place, zic eu. „Ei vezi, și mie îmi place să pescuiesc. Să te rupi 24-48 de ore de tot ceea ce este citadin, să te aciuezi în natură, asta e scopul, să găsești un pic de liniște. Pescuitul e doar un motiv. Stau afară, la aer, citesc, fac un rebus, nu pentru pește stau, pești nu sînt. Ori, ai văzut cumva că tot scot, unul după altul pești din apă? Neh. Mai facem o scaldă cu Jolică (numit din francezul jolie – drăguț), mă destind, mă relaxez, pentru că dacă vreau pește și pescuit, mă duc în Deltă”.

Bucătăria din Deltă

„Cînd mergi în Deltă, ești complet rupt de lume. Pe cont propriu. Trebuie să fii pregătit pentru orice. Vrei să mînci ceva? Îți faci singur. Dacă ai din ce”, începe Tibi cu povestea din tărîmul peștilor.
E ceva de mers pînă acolo, peste 800 de kilometri de aici. Iar de acolo se mai merge pe barcă cîțiva zeci de kilometri. Depinde cît de tare vrei să te ascunzi. În tine. În liniște. Pentru că sînt mii de canale. Unele late, de 80 – 100 de metri, altele mai înguste, de pînă la 10 metri. Cu apă adîncă. Și mergi, cu barca, pînă găsești o oază pe gustul tău. Se poate întîmpla ca zeci de kilometri să nu mai fie nimeni împrejurul tău. Și atunci, începi să te organizezi. „Vorba aia, pe românește: aici dormim, acolo mîncăm și dincolo ne cîc….chestia aia cu treaba mare”, rîde Tibi. Trebuie descărcate proviziile. Toate de-ale gurii sînt aduse de acasă. Și pe acolo se găsesc, prin satele pescărești, însă totul e mai scump.
„Odată, au venit în tabăra noastră trei bucureșteni. Și au văzut ceaunul. Și au întrebat dacă știm să facem bogracs. Normal că știm. Și ne-au rugat să le facem o porție. Au adus ei de toate. Carne de porc, slanină afumată, scăriță, legume, cartofi, mirodenii, tot. Pălinca am dat-o noi. Evident, s-au făcut cui. Apoi au mîncat. Pe rupte. Și au băut iară. 12 kile de bogracs. Pînă l-au terminat. Și vreo doua sticle de pălincă”, își mai amintește Tibi.
Dar cînd vine vorba de pește, lași totul baltă și te pui pe bețe. Peștele nu te întreabă că, bre, acu ai timp de mine? Te-ai gătat cu mîncatul, spălatul, băutul etc? N-ai chef să mă iei pe cîrlig? Neh. Acolo peștele vine. Și te ții de el, dacă vrei. Acolo se pescuiește. Deși, chiar și în Deltă a cam luat-o razna braconajul. Se braconează pînă și cu curent electric. Cu orice. Dar rămîne țara peștilor. Și a pescuitului.

32 grade. Peștele, la umbră

Poți să ai bețe și echipament de zeci de milioane. Am făcut o socoteală doar pe cele 7 bețe pe care le-a pus la apă Tibi, și din cîte mi-a zis el, referitor la prețuri, are pe malul apei spre vreo sută de milioane lei. Vechi. „Poți să ai echipament de zeci de milioane și să stai de-a moaca cu el. Ca noi, acum. Poți să ai un băț de 30 de lei, cu o mulinetă de 25, nailon înnodat și să tot scoți cu el pește. Asta e. Culmea e că cele mai faine capturi le-am făcut cu cel mai ieftin băț. Așa s-a nimerit”, mai zice Tibi.
Dar e deja trecut cu bine de amiaz, iar soarele e tare. Nici măcăr Jolică nu mai are chef de joacă. E și graviduță. La cît de mult pește am prins, m-am săturat de stat. Dar mi-a făcut bine. Ieșirea scurtă. Mai încolo, și Tibi își va strînge sculele și va pleca spre casă. Cu gîndul la Deltă. Peste vreo două săptămîni.