Ați văzut filmul ”I am legend”, ăla cu zombie ăia care stăteau în întuneric la grămadă, așteptând un semn că e rost de ceva chef zombiesc, recte oameni de mâncat? Ee, viața bate filmul. În centrul orașului, acolo unde sînt săli de închiriat pentru chefuri fără număr, la sfârșit de săptămână (în weekend, cum ar veni) se adună din ăștia, un fel de zombie, care, fiindcă în lumea lor e întuneric fără chef, se adună grămadă la ușa locului cu pricina. De ce la ușă? Păi, dacă stau înăuntru nu-i aude nimeni cum știu ei să urle, și atunci, ce rost mai are chefu’?

Și se adunară zombie, la grămadă, în fața ușii, așteptând un semnal că, gata, pot să deschidă gura și să lase să se audă că ei e inteligenți (și, desigur, frumoși și liberi). Atâta tot că pentru ei semnalul de trezire nu a fost foamea, ci o zoambă (adicătelea zombie la feminin), care, trecând printre handralăi, dând și ea din cur semn că ”nii, mă, așa-i că așa-i ce bombat îi?”, a dat semnalul. Ăștia, zombie, au deschis gura: ”Bhhhăăă, nnnggg, să o batjocorim pe aia până nu mai poate, bhă, până nu mai poate. Hăăă, nnnnggg!”

Acuma, oamenii răi ar spune că aveau ăia ceva cu zoamba, cu fata, cum ar veni. Dar nu-i așa, ce știu oamenii răi? Ăștia, frumoși și liberi, evident, sînt educați, respectuoși, cu mult bun-simț, pe care îi preocupă pacea mondială și, desigur, să fie bine să nu fie rău. Deci, așa ființe evoluate cum sînt, n-aveau cum să zică asta referindu-se la fata care dădea și ea, din cur, trecând printre ei. Mai ales că ei, frumoșii ăștia liberi, au inventat unul din cele mai de preț lucruri din lume (ce din lume, din univers chiar), adicătelea gărdulețul ăla din patru bețe – ”#”, denumit pompos, ca sună bine, hashtag, după care zice fiecare  ce-i trece prin cap. Eee, și dacă e cu hashtag, clar e cu inteligență. De aia Nikola Tesla (nu, nu e nici fotbalist, nici lider de renume mondial al vreunui oenge de marcă, ci unul din cei mai inteligenți oameni din lume), dacă n-a inventat #, n-a inventat nimic. Săracu’. Bine că n-a trăit vremurile ăstea, că sigur îl făceau de rahat frumoșii cei liberi. Oricum, și dacă ar fi trăit, dacă ar fi trecut prin zona cu chefuri, ar fi făcut, poate, pe el de frică, nu de alta, dar după îndelungi hăhăieli, zombie au mai deschis o dată gura: ”Bhăă, pe cine să bat, că vreau să bat pe cineva? Bhă, cum adică îți vine să mori, că dacă mori, io pe cine bat, bhă?”

Și poate că or mai fi zis ceva, da’, după o vreme, adică vreo 20 de minute, erau toți morți de beți (na, un pleonasm, când vine vorba de zombie), așa că singurele cuvinte inteligibile au rămas doar două, ălea de bază care le dirijează existența: ‘la mea!