Ăia care aveți ceva ani, vă aduceți aminte de CAP-uri? Pe vremuri, oamenii erau adunați acolo ca oile, apoi șefu’ de partid, recte ingineru’, plesnea din bici și arăta care încotro, cum și ce să facă. Bă, CAP-ul n-o muritu, nu de tot, că se pot găsi urme CAP-iste prin toată țara asta mioritică. Da’, băă, ‘tă-le soarele de CAP-isme, și la spital? Că întâi și-ntâi, oriunde ai vrea să mergi la Salvosan, tot de la camerastâna 1 se pleacă. Și, după ce-ți faci loc prin mulțime, apuci să bagi capul și să spui că ai programare la medic. Apoi ești pus pe hold, adică, în mioritică, așteptare. Timp în care poți să te delectezi cu obiceiuri din străbuni, din ălea, de pe la stână: “Niiee, hooo, ăștia de pe stânga, hai la ștampilă și parafă. Niiee, hoo, prrr, ăștia de pe centru, ochii închiși, ridicați mâinile și stați într-un picior. Ceva halucinații aveți? Niiee, hoo, prrr trrr, ăștialalți, da’ nu chiar toți, ceva gaze, pârțuri, râgâieli, alte chestii pe care să le împărtășiți la grămadă? Nu? Ee, nu. Niiee, hooo, na, ăștialalți, care ați mai rămas, aveți ceva programări la medic? Da? Păi atunci, stați și așteptați să vă vină rândul. Și, dacă nu muriți între timp, de râs sau plâns, intrați la strigare.” Și stai, cât trebuie, că nu zice nimeni că nu stă, că-i normal să mai apară urgențe și alte chestii. Da, băăăă, ce ‘tă-le soarele de CAP-isme are ștampila cu gazele și cu programările? Adică, chiar așa, la grămadă, unde, mama ei, mai e și intimitatea pacientului? Sau musai să știe toți care cum se pârțâie sau ce probleme are ori dacă-i cu echilibrul într-o parte? Chiar toate, da’ toate, trebe musai să se adune la un loc, ca la stână? Acuma, nu zice nimeni că nu se face nimic bun acolo, că se face, sunt aduși doctori care știu cu ce se mănâncă medicina, se modernizează, unii sunt chiar săritori și te ajută. Da, bă, degeaba miroase a flori în sufragerie, dacă la intrare pute.
Ptui, și poate că ar mai fi fost și altele de zis, da, după trei ore de planton pe hol, apare o tanti, cu câte o sacoșă în fiecare mână, bașca două sacoșe mari de rafie, legate una de alta și aruncate pe umăr. Și zice tanti, văzându-mă Tăndălău pe holuri: “Suiți sus?” Io zic că nu, că aștept aici, jos. “Ee, că tare-i sus etaju’ trei, oare cum oi face? Dacă v-iți îndura și nu vă supărați, că-i tare greu și am fost și operată…” Evident, i-am luat sacoșele și am ajutat-o să urce scările până la etajul trei, că altfel, cine știe, poate o puneau să stea într-un picior cu ochii închiși, așa, în văzul lumii, și sigur se făcea de rușine, că de unde atâta echilibru la vârsta aia?