De ceva vreme, tot mai des apar cazuri în care românul, ajuns la medic cu probleme de sănătate, iese de acolo la fel cum a intrat sau iese mai bolnav decât era înainte sau nu mai iese deloc, iar medicul ridică din umeri. Câteodată, însă, nici măcar nu e luat în seamă, de rezolvat problema, nici nu mai poate fi vorba. Și, ca să nu mai lungim vorba, arătăm cu degetul: Centrul de Permanență Zalău. Ce s-a întâmplat? Păi, tocmai, că nu s-a întâmplat. Adică, o persoană, care are nevoie de tratament medical lunar, recte, o injecție intravenoasă, a ajuns la vizita lunară la medic, pentru injecția de rigoare, vizită care, până acum, a fost OK, adică salutat, intrat, injectat, plecat bucuroasă acasă că a mai scăpat de o înțepătură. Și, a venit și luna februarie, cu 13 și 14 cu tot.
13 – zi cu ghinion, cică. Se termină serviciul, iar persoana în cauză ajunge la Centrul de Permanență, ca să-și facă injecția lunară. Salută, intră și spune ce și cum. La care, asistenta medicală de serviciu se uită strâmb și întreabă iritată, luând pacienta la trei păzește, că cum și că de ce nu și-a făcut injecția la medicul de familie. Adică cum de ce? Fiindcă injecția, fiind intravenoasă și necesitând atenție aparte, presupune anumite condiții, existând riscul unor anumite reacții adverse după administrare, spre exemplu hipocalcemie, creșterea temperaturii corpului etc, prin urmare trebuie să mai rămână o vreme după administrarea injectiei pentru a fi monitorizat, așa că e indicat să fie făcută, injecția, de personal de specialitate. Deci, ce fac, întreabă pacienta, rămân sau nu pentru injecție? La care i se trântește într-o doară că să rămână. Iar pacientul rămâne și tot rămâne vreo oră. Apoi, sătulă de atâta așteptat în fața cabinetului, bate la ușa medicului de serviciu și dă să intre. Medicul, gând la gând cu asistenta de mai înainte, dă cu aceeași întrebare după pacienta în cauză – că cum și că de ce nu și-a făcut injecția la medicul de familie. Tuloaaaaie, ăstea-s nebune? Sătulă de atitudinea manelistă a personalului medical, cică, pacienta renunță să tot explice, oricum, nimeni nu are intenția să o bage în seamă, așa că își ia catrafusele și pleacă acasă.
14 – zi de valăntain. Pacienta noastră ajunge, din nou, la același Centru de Permanență, sperând ca, de data asta, să fie băgată în seamă și să dea peste cineva care să fie în măsură să o ajute să-și rezolve problema. Adică de personal de specialitate. Ete, fleoșc. Asistenta de servicu îi trântește sec că ea nu face injecții intravenoase. Că cum? Adică nu aici se fac tratamente medicale? Fiți atenți ce răspuns primește: “Ba aici, da’ ce vreți, v-ar conveni să vă înțep de mai multe ori?” Văzând că nu-i chip să o scoată la capăt cu personalul medical (ha), pacienta cere să fie consemnat în registru cum că a fost la Centru, dar i s-a refuzat tratamentul. Dar tupeul și nesimțirea fără margini nu se lasă: “Nu, nici nu v-am consultat, deci, nici tratat.” Hăă?
Adică ce să înțelegem, că unele persoane în halate albe de acolo sunt specializate în tăbăcărie, deci, n-au cum să facă pe medicul, sau că au, totuși, au specializarea în ceva ce să țină oarecum de medicină, da’ n-au chef de așa ceva? Numa’ corhazu o știe. Ce știm noi e să le arătăm cu degetul, la alegere, cum că dacă nu vor sau nu știu, să meargă la tăbăcărie și să lase pe alții, care vor și știu.