Cine-ar fi crezut că ceferiștii-s glumeți din fire? Ori poate nu-s glumeți, poate doar le place să te fraierească, ca să aibă de cine râde. Ori poate toată tărășenia asta numită cefere funcționează la nimereală. Nu, asta nu, doar se știe, la noi, în dulcele glas mioritic al șinelor de tren, trenurile nu întârzie niciodată, condițiile sunt de la lux în sus și nimeni nu fură. Ee, și pe principiul că totul funcționează perfect, dacă nu te uiți, tot așa, pe la vreo 3 fără ceva după-masă, într-o zi de mai, adică 14, la intrarea în Jibou, tang-tang, becurile roșii îți zic că ho!, stai că vine trenu’. Tu stai, că de aia pâlpâie becurile cele roșii. Și stai, se adună coloană și de o parte și de alta. Și mai stai… Și iar stai… Și coboară oamenii din mașini, să vadă unde-i trenu’, ori măcar să vadă ce vine pe șine, că poate-i o căruță ceferistă și astea vin mai încet. Și, uite așa, trec vreo 10 minute, iar trenu’ nici vorbă de huuu-huuu, mai mult ciu-ciu. Ori poate o fi pornit către barieră, apoi s-a răzgândit și a luat-o în cealaltă parte. Ori poate s-a dat jos de pe șine, la una mică, în veceurile curate din gară. Naiba știe, cert e că, după multe minute, la fel cum s-au aprins, becurile roșii s-au și stins. Na, țeapă. Da’, și așa, cu țeapa luată, coloanele de mașini s-au pus în mișcare. Evident, șoferii s-au tot uitat să vadă dacă sunt niscai ceferiști care să țină degetu’ mijlociu ridicat, undeva, ascunși pe lângă șine, da’ în afară de becurile roșii stinse, nimeni nimic. Cine știe, poate la următoarea trecere peste calea ferată, cu ori fără barieră.