Mare a fost mirarea şi larg zâmbetul şugubăţ al zălăuanilor când au dat cu ochii, seara, de o scenă inedită, tocmai în buricul târgului. Şi cum să nu fie, când pe boulevard, în dreptul platoului de marmură, printre maşini de ultimă generaţie, păşea încet şi demn, cu ecou de copite lovite de asfalt, un măgăruş sfrijit, trăgând după el o căruţă şi un om. Om care nu prea părea să ştie unde, ce şi cum. Stătea cam ameţit cu o biciuşcă în mână, şi probabil singurul cuvânt pe care îl scotea era acasă, mirat de încetineala cu care se mişca taxiul în care se urcase. Sau poate că în timp ce ciocnea una mică cu amicii lui, aburii se îngroşaseră atât de tare încât, cumva, îl transportaseră în timp, şi din 1900 s-a trezit pur şi simplu în mijlocul unui loc luminat, cu bolizi ce se deplasau cu viteză. Să fie ăsta locul ăla cu lumină şi verdeaţă, unde ajung toţi muritorii cuminţi? Nu, nu prea are cum să fie, că lui îi cam plăcea să tragă la măsea, şi nici nevastă-sa nu prea îl vorbea de bine, şi până la urmă nici măcar asinul ăsta nu prea îl aprecia şi îl mai prindea de turul pantalonilor, când  era atât de bine să meargă de-a buşilea, după întâlnirile nocturne cu prietenii lui. Toţi, personaje de-ale lui Caragiale, se înţelege!