Așa se numeau, mai demult, pungile alea de 1 leu, simple și vărgate, care făceau parte din dotarea ta zilnică, la ieșirea la oraș. Adicătelea, pungi de poatepicăceva. Acu ar trebui să se numească poatepoatereuseștisăbagicevaînea, că nu știu cum se face, banii-s aceiași, dar produsele parcă-s un pic ceva mai mult barosane. Adică ocupă mai mult spațiu. Că încap mai puține în pprsbcîe. Or, te pomini că s-or fi scumpit? Hai măh, că nu cred.
Deci, nu știu cum se face, că de cîteva zile de cînd fac turul magazinului preferat din apropiere – mno bine, e preferat că e aproape și cam are de toate, ba are chiar și vînzătoare ce nu știu să zîmbească, ori să dea bună ziua, ci așteaptă și să le mulțumești că ți-au dat voie să cumperi din magazinașul lor – cînd dau să o tulesc pe ușă, tot aud în urma mea strigăte de genul – alooo, domnu, da luați-vă bonul! Iar vocile astea devin mai soprane cu fiecare zi ce trece, de fest mă înfior că am făcut ceva rău, ori că, doamne feri, am uitat să-mi iau restul de o gumă de mestecat și juma, că, vorba ceea, știi precis că ești în România, cînd ți se vîră în palmă resturi de gume de mestecat ori bombonele, gen marfă ce nu trebe la nimeni. Obișnuisem să le cer chibrite, în loc de delicatesele lor mestecănoase, chiar dacă acasă am ajuns deja să am zeci de pachete de chibrituri, dar după ce s-au prins de fază, le-au ascuns și pe alea, că și-au dat seama și ele, sărăcuțele, că rămîn cu marfa gumicoasă nevîndută pe raft.
Acu, serios, cu țîdula ceea de bon fiscal, eu ce tot să mă fac? Să mă minunez fest de cît de mult am cheltuit pe nimic? Hîrtiuța aia e bună doar să țină sub control, de ochii lumii, fiscalitatea magazinelor, pe mine nu mă încălzește chiar cu nimic. Și încă mai văd, în oareșce locuri, scris mare, pe negru, așa ca infracționalul de cumpărător să vadă bine, că cel ce iese fără bon fiscal din magazin, riscă să fie amendat. Mno! Serios. Am fost amendat în tăte felurile, numa că am făcut cumpărături din magazin încă nu. Totdeauna m-am întrebat dacă amendatorilor ălora le-ar intra pe nas bonul cela fiscal.
Și mai vreu să zic că de dimineață bună le vedeam pe cucoanele lăptărese din piață cum făceau socoteli grave pe cîte o țîdulă de hîrtie, să vadă pînă unde-și pot scumpi produsele lăptăroase de pînă la 20 la sută. Că dacă pe ele le mulge uieu, ele de ce nu ne-ar multe pe noi? Iară cum noi, cumpărătorii, sîntem la capătul lanțului trofic comercial, normal că noi rămînem și cu banii luați, și nesatisfăcuți (de fapt, zicala-i alta, dar am fost apostrofat de către unii domni mai pudici, că vorbesc prea urît. De doamne nu, ălora le place)
Dar, în înțelegerea mea profundă de cît îs de înțelegător, înțeleg la urma urmei, că toată lumea tre să trăiască, cîte un pic, de pe urma altuia. Chiar și uieu. Vai de capul lor.