Ziua 22 de auto-izolare.

E musai să scriu despre ce s-a întâmplat aseară.
Alaltăieri am spălat rufe și le-am scos la uscat pe balcon. A fost soare și a bătut și un vânt minunat și s-au uscat repede (aici mereu bate vântul dinspre Alpi, când minunat, încântător, adorabil, când ține-mă, că mă ia pe sus). Ieri după amiază, mă cheamă Marcell pe balcon să îmi arate ceva.
– Miha, chestia aia ce e acolo jos pe asfalt crezi că poate fi de la noi? O fi suflat vântul un tricou de-al Mayei?
Mă uit în jos. Noi stăm într-o casă cu etaj și mansardă, la etajul unu. Jos, într-o mâzgă neagră, o chestie rozalie se lațea în toată splendoarea ei. Botiță și moșcolită, dar era acolo, în plin soare. Am trecut repede prin minte hainele spălate, le-am inventariat, dar zici că dădusem în ceva blocaj cum mă apuca la orele de mate în școală. Nu-mi puteam aminti dacă în seria băgată la mașină am avut și chestii mici, rozalii și care să bată cu ce îmi arăta Marcell. Mai am și eu chiloți de mămăiță pentru zile friguroase, unii rozalii ca și chifteaua indicată de Marcell pe asfalt – Gina le spune budigăi, eu îi numesc “moartea pasiunii”, dar cum e primăvară deja, nu i-am scos la înaintare de vreo două secole. Așa că ridic din umeri și zic cu juma de voce și suflet:
– Nu știu dacă e de la noi…
– Păi nu ți se pare cunoscut modelul?
– Ce model?
– Ăla cu iepuraș!
Ce iepurașu’ lui soare? Mă mai holbez o dată, nu văd mare lucru, vederea mea nu-i ok și în casă Maya urlă când port ochelari, deci nu-i am la mine. Mă aplec peste balustradă, degeaba. Mă aplec mai mult. Chestia roz putea fi orice, de la o pungă de plastic, o minge spartă, o hârtie până la tricoul sugerat de Marcell.
– Auzi, tu vrei să te arunci după ea sau să o privești? aud vocea lui Marcell lângă mine.
– Să o privesc, dar să știi că oricât mă uit, nu văd niciun iepuraș, nimic.
– După ce trece nebunia cu virusul, mergem să îți faci un control la ochi, îl aud că zice îngrijorat.
– OK. Dar ce facem cu chestia roz?
– Dacă e a noastră, nu o putem lăsa acolo. Și chiar dacă nu e de la noi, datoria și responsabilitatea noastră e să o înlăturăm cumva… Nu lași așa ceva ori gunoaie pe jos. Plus că dacă e a noastră, ne mai facem și de rușine în fața vecinilor, că murdărim spațiul comun și mediul înconjurător.
Stăm amândoi și ne uităm la chestia roz. Noi ținem foarte mult să nu ieșim din casă, să stăm izolați. Orice ieșire e un risc pentru noi ori ceilalți.
– Vezi, dacă ți-ar fi plăcut pescuitul, să ai și tu o undiță, una, două o trăgeam sus. Dar tu nu, FIFA, FIFA… Numa’ zic.
– Și eu zic că te uiți prea mult cu Maya la “Tom și Jerry”.
Cu mâinile pe balustradă, mai trece un minut, apoi ne privim simultan. Ne gândim amândoi la același lucru: va merge unul din noi după ce se lasă întunericul.
Bun. Se lasă noaptea, am zis că merg eu, așa că mă pregătesc. Trag cizmele de cauciuc, pun geaca, masca și trag mănușile. Scârț! Scârț! Sunt gata și ies pe ușă, cobor treptele puține și în 5 secunde sunt afară. Mă strecor în umbra zidurilor instinctiv și calc ca pe sticlă, nici eu nu știu de ce. Boahh!!! Ca un ninja! imi zic. Ori ca un infractor. Ori ca un ninja. Ori infractor. Ori ninja. Ori… Și atunci mă lovește gândul în moalele capului. Ori noaptea ca hoții.

P. S. Chestia rozalie a fost o pungă, ce a sfârșit în gunoi.
P. P. S. Voi cum ați început duminica?