Cronica unei călătorii muzicale prin Micul Paris: Un concert fin şi nume de scenă internaţională

O călătorie muzicală prin Micul Paris – asta mi-a adus week-endul care a trecut. Un concert de-o fineţe aparte, o seară cu note pe portativ şi cântece din repertoriul român şi francez care au făcut deliciul secolului trecut. Evenimentul a fost organizat pentru marcarea Săptămânii Francofone, de Fundaţia Rimbaud şi Verlaine, în parteneriat cu Ambasada României şi Institutul Cultural Român din Londra. Ideea concertului a pornit de la o filă de istorie din secolul trecut, de la vremuri chic, când Bucureştiul era cunoscut ca Micul Paris sau Parisul Estului. Conexiunile culturale dintre cele popoare merg înapoi pe axa timpului cu sute de ani, iar Parisul modern al secolului 20 primea cu braţele deschise autori români celebri, compozitori şi artişti. Cu aceste argumente în mânecă, organizatorii şi-au aşteptat invitaţi decişi să le ofere o seară plină de sunete fine şi rafinament.
După cele patru emailuri primite în cursul săptămânii trecute, în care eram rugaţi să fim punctuali, ne-am înfiinţat la ora cuvenită în Belgravia Square. Am fost întâmpinaţi la intrare, ne-am bifat numele pe lista de invitaţi, după care am fost informaţi că până la sosirea tuturor oaspeţilor suntem poftiţi să aruncăm o privire asupra expoziţiei „Untamed Skin – The Romanian Blouse”, găzduită într-o sală de la parterul Institutului. Ceea ce am şi făcut. Pe stative de lemn, o serie de ii româneşti lungi îşi etalau cuminţi cusăturile mărunte. Materialul delicat era astfel întins încât viziatorii să fie tentaţi să se apropie şi să analizeze atent împunsăturile delicate cu fir colorat, cruciuliţele ori mărgelele mici, prinse pe pânza albă. Şi credeţi-mă, aproape toţi cei pe care i-am surprins în apropierea iilor se înclinau către ele, să vadă, să-şi dea seama cum au fost realizate formele şi motivele care înfloreau mânecile şi poalele de in. Şi trebuie să vă spun că majoritatea era formată din străini, în jurul nostru vorbindu-se franceză, engleză, spaniolă şi ceva limbi asiatice, pe care, însă, nu le-am putut recunoaşte. În aceeaşi sală erau expuse şi câteva rochii lungi, tot din pânză albă, însă decorate cu şnururi şi benzi din piele, vrând să evoce, într-o formă artistică şi inovatoare, vechile cămăşi lungi purtate de femeile dace. Fashion-designerii – după cum era menţionat pe mai multe plăcuţe informative – sunt Alexandru Nimurad şi Alexandra Abraham, în timp ce într-o altă parte a încăperii erau expuse bijuterii spectaculoase, create de designerul Vika Tonu. Toate în formă de inimă şi decorate cu şnururi de mărţişor, simbolizau inimi mai mult sau mai puţin fericite.
Când am urcat în sala de concert, locurile erau deja pregătite fiecare cu o mapă de presă, în care am găsit nu doar programul serii, pliante despre eveniment şi organizatori şi un chestionar pentru feedback, ci şi textele cântecelor care urmau a fi interpretate. Ca un ajutor oferit graţios invitaţilor, textele erau atât în limba în care au fost compuse, cât şi în engleză.
Deşi anunţat pentru ora 19, concertul a început cu o întârziere de câteva minute, lucru pe care, personal, l-am taxat cu un minus, după ce în Germania am deprins obiceiul de a respecta ora stabilită. În plus, cum zicea Alexandru Dumas, punctualitatea este politeţea regilor, iar cum evenimentul se ţinea la case înalte, mi-am dorit mai multă atenţie şi la acest gen de detaliu. Moderatorul serii l-a anunţat pe Excelenţa Sa, Ambasadorul României, Ion Jinga, cu un speech care să deschidă eveniment. O cuvântare cam lungă, în opinia mea, dar a compensat faptul că ambasadorul s-a dovedit a fi un om cald, primitor şi glumeţ.
Concertul în sine a fost magnific. Cele două artiste, soprana Eliana Pretorian şi pianista Diana Ionescu, au oferit 50 de minute muzicale de înaltă ţinută, fiind aplaudate îndelung şi bisate de public. Repertoriul în franceză şi română a inclus compoziţii semnate de Francis Poulenc (1899 – 1963) pe versuri de Louise de Vilmorin şi Louis Aragon, Gabriel Fauré (1845 – 1924) pe versuri de Paul Verlaine, Ernest Chausson (1855 – 1899) pe versuri de Paul Bourget, Felicia Donceanu (n.1931) pe versuri de George Călinescu, Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) pe versuri din repertoriul tradiţional românesc, Olivier Messiaen (1908 – 1992) pe versuri de Olivier Messiaen şi Cécile Sauvage, Nicolae Bretan (1887 – 1968) pe versuri de Mihai Eminescu, precum şi George Enescu (1881 – 1955) – selecţie din cele Şapte cântece pe versuri de Clemence Marot. Această lucrare a lui Enescu, scrisă în a doua jumătate a anului 1908, este una rar auzită, dar a fost descrisă ca fiind un „masterpiece” în repertoriul francez. Vă daţi seama că şi numai acest fapt a fost de ajuns ca pentru mine seara să fie un regal pe note de portativ, un deliciu pe care eram nespus de fericită că mi l-am putut oferi.
Şi deşi ştiu că în cronica deja anunţată a evenimentului v-am povestit puţin de cele două artiste care au susţinut recitalul, o mai fac o dată, cu rugămintea de a citi despre ele. Nu puţini sunt românii frumoşi şi deosebit de talentaţi aflaţi în colţuri îndepărtate de lume şi a căror inimă bate cu gândul la acasă, dar prea puţine sunt privirile care se opresc asupra lor. Şi da, mai ştiu că nu este mereu la îndemână să dăm de ei, din lipsă de timp, de acces la cultură, de bani sau din alte varii motive. Tocmai de aceea, vin aici iar cu câteva date biografice despre două tinere care merită fiecare ropot de aplauze, fiecare înclinare a capului în semn de respect. Soprana Eliana Pretorian a fost cea mai tânără finalistă a Concursului „Kathleen Ferrier”, derulat la Wigmore Hall în 2005, completându-şi studiile la Royal College of Music şi la National Opera Studio din Londra. O apariţie regulată pe scenele din Glyndebourne, Garsington şi National Opera Studio, Eliana poate fi ascultată în recitaluri şi concerte în întreagul Regat Unit al Marii Britanii şi pe scene din toată Europa. De cealaltă parte, Diana Ionescu a câştigat Premiul I la Concursul Internaţional de Pian „George Enescu” în 2001, putând fi ascultată în concerte radio şi pe scenele bătrânului continent.
După concert, în foaiér s-a servit şampanie, iar invitaţii au avut ocazia de a schimba între ei câteva cuvinte, cărţi de vizită cu organizatorii sau de a se informa cu privire la următoarele evenimente culturale din agenda pe anul în curs.
Închei cronica punând în cui cheia Sol, până la concertul următor, păstrând în gând un zâmbet şi o seară fabuloasă, cu papion şi mănuşi chic.