Cum să te angajezi în Germania

De când cu alegerile de anul trecut, mi-au rămas în minte câteva cuvinte pe care le-a repetat necontenit Diaspora: când românii pleacă peste graniţă, nu pleacă de bine ce le e, ci mânaţi de o nevoie. Şi aşa şi e, fie că e grija financiară cea care îi pune pe drumuri ori o instabilitate de alt fel, care trebuie rezolvată. De când mă număr printre cei din Diaspora, vă pot spune ca de la prima sursă că majoritatea celor aflaţi departe de casă caută să câştige mai bine ca în ţară, pentru a putea trimite aceşti bani familiilor rămase la mii de kilometri depărtare.
Şi tot din proprie experienţă vă voi da câteva informaţii despre modalitatea de a te angaja cu acte în regulă în Germania, iar într-un material care va urma săptămâna viitoare – în Marea Britanie.

Dosar de aplicare

Nu spun că este uşor să găseşti un job în Germania, mai degrabă zic că trebuie să aplici constant şi să te înarmezi cu răbdare. Totodată, nu este suficient să trimiţi un simplu CV şi o scrisoare de intenţie, ci este nevoie în plus ca toate diplomele pe care le deţii să fie traduse şi legalizate şi să ai scrisori de recomandare de la toţi foştii angajatori. Întregul dosar se trimite online, dacă aplici pentru un job descoperit pe vreun site de profil (www.jobboerse.arbeitagentur.de, www.kimeta.de, http://www.stellenangebote.de), dar sunt şi mulţi angajatori care încă acceptă doar dosarul trimis clasic, prin poştă, într-un plic recomandat. Pentru această a doua variantă, trebuie luat în calcul preţul expedierii, precum şi al imprimării tuturor respectivelor hârtii din dosarul de aplicare, pentru că nu mereu ai la îndemână propria imprimantă de care să te foloseşti la orice oră îţi vine bine.
Apoi trebuie să cunoşti limba germană, aceasta este o condiţie de bază. La interviu, se respectă codul vestimentar şi se menţine o paletă de culori restrânsă, aşa că oricât de bine v-ar veni noul sacou roşu ori noua cămaşă de-un albastru electric, este bine să le lăsaţi în dulap dacă vreţi să obţineţi postul pentru care aţi aplicat.

Cei trei paşi sfinţi

Un lucru diferit faţă de România este faptul că în Germania nu merge cu „fofârlica”, totul este la vedere, într-un lanţ relativ simplu: întâi trebuie să ai domiciliu aici (dacă stai în chirie, suma se achită în avans pe 3 luni), să te înregistrezi la administraţia locală, iar în baza adeverinţei primite de aici să obţii un număr de asigurare socială. Îţi mai trebuie doar un cont bancar, pentru a-ţi fi livrat salariul şi implicit pentru a-ţi fi retrase automat chiria, toate cheltuielile de întreţinere şi taxele, însă odată deschis acest cont, poţi să te angajezi „cu acte în regulă”. Dacă salariul este suficient de mare, adică dacă obţii un job cu normă întreagă, angajatorul plăteşte automat contribuţia la sănătate. Dacă nu, pentru a beneficia de pachetul minim de servicii medicale, poţi rezolva personal acest lucru încheind un contract cu una din multele Case de Sănătate private din sistemul medical german, ceea ce înseamnă că lunar vei scoate din buzunar 155 de euro.

Training asigurat profi

Înainte de 1 ianuarie 2014, lucrurile erau mai complicate pentru români, însă acum ecuaţia documentelor necesare angajării s-a simplificat mult. Ideea este să stăpâneşti limba germană cel puţin în concordanţă pentru domeniul în care aplici pentru un job. Iar dacă vrei un post într-un birou, pachetul MS Office, Access, Adobe Reader şi Photoshop sunt un „must have”. Jurnalist de profesie, cu peste 9 ani în presa din România, am lucrat în Frankfurt pentru o firmă care activează în cu totul alt domeniu – siguranţa clădirilor. Fiindcă vorbim de Frankfurt – unul din polii bancari ai lumii, siguranţa zgârie-norilor în care funcţionează bănci, bursa şi alte instituţii de gen este de importanţă maximă. Evident că am avut nevoie de un curs intensiv în domeniu, pe care angajatorul german l-a livrat profi, eficient şi cu mai multe teste de evaluare, ca să vadă câtă informaţie şi cunoştinţe am acumulat în fiecare săptămână.
Angajatorul german nu te priveşte ciudat pentru că eşti român şi nici nu bate din gene ca o demoazelă, încercând cu scuze de 2 lei să scape de tine. Dimpotrivă, este gata să te angajeze dacă eşti omul potrivit pentru postul vacant. Un alt lucru bun este acela că ţi se oferă explicaţii detaliate despre sarcinile pe care le ai de îndeplinit, iar dacă ai greşit, nu te „zboară” instantaneu, ci cu răbdare se revine asupra explicaţiilor iniţiale. Sigur, asta nu înseamnă că poţi călca în străchini mereu, ci doar că primeşti încă o şansă să demonstrezi că a meritat să te aleagă pe tine dintre toţi candidaţii. De altfel, întregul sistem de muncă nemţesc este gândit în aşa fel încât angajatul este protejat.

Despre cum sunt priviţi românii în Germania, aş spune că optica mass media nu este neapărat cea a majorităţii populaţiei. În căutare de subiecte, presa „s-a inflamat” artifcial pe tema deschiderii pieţei muncii pentru români şi bulgari începând cu 2014, lucru care a durat până pe la finalul lunii ianuarie a anului trecut. Principalul lucru subliniat era acela că românii şi bulgarii vor lua cu asalt statul german pentru a cere ajutoare sociale, ca, în final, să se accepte ceea ce spun statisticile: faptul că peste 65% din românii şi bulgarii ajunşi aici sunt foarte bine pregătiţi profesional şi că, odată încadraţi în muncă, aduc un plus economiei germane.
Mă gândesc că la fel cred şi familiile de germani care, atunci când le-am rugat să îmi recomande câte un medic, m-au trimis la doctori români, spunându-mi cu toată convingerea că „este medicul meu de peste 10 ani şi este foarte bun. Sunt foarte mulţumit de el”. Aşa se face că stomatologul meu în Germania a fost din Constanţa, neurologul din Lugoj, iar oftalmologul – dr. Binder, a fost un sibian.