„Vedeta porno” şi ţâncii trecuţi de 20 de ani

„Iat-o, măi! Ea e!”, îi aud în româneşte şi, când întorc capul, îi şi văd: trei tineri, trecuţi uşurel de 20 de ani, aproape lipiţi cu mutrele de geamul autobusului. Aşa de aproape că de-ar fi mai frig, ar lăsa răsuflarea să se aştearnă ceţos pe sticlă. Curioasă să văd la ce se benoclează (că e clar cel mai potrivit verb pentru a le descrie maimuţăreala), le urmez privirea şi o zăresc. În Wolksvagenul oprit la semafor lângă noi, ea îşi aranjează buclele după urechi. Cu ochii fixaţi în oglinda retrovizoare, îşi coboară încet degetele la eşarfa de la gât, îi desface nodul şi-l reface savant, trăgând capetele bucăţii de şifon peste un umăr. Exact atunci prinde cu coada ochiului, probabil, moacele în număr de trei lipite de geamul autobusului, pentru că ridică din sprâncenele perfecte cu exact acel aer cu care o profesoară s-ar uita la nevolnicii în pantaloni scurţi cu bretele, care nu şi-au învăţat tabla înmulţirii cu doi. Susţinându-le privirea, desface pe nevăzute geanta de pe scaunul de-alături, scoate un ruj şi, mutându-şi ochii din nou în oglindă, începe să se rujeze cu cel mai calm aer din lume. Nici o grijă că e la semafor – cronometrul mai arată încă 62 de secunde de staţionare, nici o grijă că ţâncii ăştia trei, fiecare cu muşchi la purtător, dar cu icneli şi scălâmbăieli de râs până la amigdale, n-au altă treabă decât să o fixeze mai ceva ca pe buteliile comuniste. Când femeia scoate şi un parfum mic şi pulverizează după ureche, muşchetarii mei scot nişte „Ouauri” prelungi şi văitaturi, de-i privesc rapid, să mă asigur că nu s-au scăpat pe ei de atâta empatie. „Ce divă porno, e porno sadea”, îi aud exclamând, printre grohăieli şi sughiţuri de râs, iar eu, văzându-i cum se plesnesc peste picioare, zic mersi că în afară de şofer, nu mai e nimeni în autobus. La verdele semaforului, rămânem în urmă. Fără să se lase o clipă furată de peisaj sau orice altceva, şoferiţa apasă pe acceleraţie şi intră în oraş, noi luând-o în altă direcţie. Tinerii încă râzând şi înghiontindu-se ca la circ coboară la prima. Încă nu înţeleg că bucata aia de 3 minute pe care au văzut-o nu e film, nici pornoşag, nici chestii cu relicve ori dinozauri din altă vreme, ci o realitate frumoasă. De fapt, femeia spre care îşi repeziseră ei grohăielile era trecută de 80 de ani. De aia probabil o vedeau în azil, în scaun cu rotile, în pat, cu salivă prelingându-i-se pe bărbie şi nicidecum cu ruj pe buze. Ei bine, nu! În România, probabil că un astfel de peisaj era de aşteptat – am văzut şi la noi în Sălaj aziluri unde bătrânii au putrezit la propriu în aşternuturi. Dar uite că acolo, în momentul ăla, realitatea nemţească mi s-a părut luminoasă: nu, dacă ne ajunge bătrâneţea nu trebuie să ne împreunăm din prima mâinile pe piept şi să ne lăsam în bătaia sorţii; nu, nu vreau să aud şi nici să văd bunici ori părinţi uitaţi prin cămine sociale, în speranţa că poate se duc mai iute şi cine ştie cine se căpătuieşte de pe urma lor; nu, nu vreau să mai scuzăm pensii minime, pensii infirme, pensii indecent de mici, din care să nu ajungă de trei mese fireşti pe zi, de-o sobă bine încălzită ori de pachetele lunare de medicamente; nu, nu mai vreau să aud de bunici şi părinţi care nu ies din casă din cauză că nu au staţii de bus la îndemână, ori trepte joase, ori bănci de-a lungul străzii, unde să se poată odihni când paşii le sunt grei (am fost prima care s-a bucurat acum câţiva ani când s-au amplasat bănci în Zalău, de la CEC până la Zahana, jur); şi nici de bunici ori părinţi ţinuţi şi ascunşi prin colţuri de odaie, pentru că unora le e ruşine cu ei. Ştiu că se poate şi altfel. Ei sunt ceea ce noi vom fi. Iar starea lor de azi arată de fapt cum suntem noi, câtă grijă avem de ei, câte mâini le întindem să-i susţinem ori cu câte grohăieli şi râsete le inhibăm dreptul la minimul de frumos. Cum să le fie viaţa frumoasă, la peste 60, 70, 80 de ani, dacă noi suntem primii care le tăiem din culoare, impunându-le să fie cadavre vii? Cum să îndrăznească un dram de cochetărie, dacă noi îi vedem ca duşi cu pluta în larg şi-i îndemnăm să stea mai bine acasă, că vezi Doamne, i-a căuta moartea apăsând pe sonerie? Ei bine, bătrânica de la volanul maşinii germane mi-a demonstrat că se poate mai mult de atât. Şi asta vreau eu acasă. Vreau mult de tot, aşa cum aţi înţeles voi din ce-am explicat aici. Pentru bunicii mei, atâţia câţi sunt ei de mulţi în România. Pentru toţi. Pentru că acum, ca şi atunci, în staţia unde am coborât din bus, mi-au venit în minte versurile lui Mircea Dinescu: „Veni moartea la mine. Grijania!/ S-o valsez, s-o curtez. Urâtania!/ Să-i sărut milionul de deşte/ Să-i şoptesc în cercel franţuzeşte/ S-o tratez cu pâinică de Spania/ Veni moartea la mine. Grijania!”.