Băută nemţească în buric de târg londonez

În ultimele luni, de când m-am mutat la Londra, am tot avut musafiri eu cu babe, iar printre ei se regăsesc şi doi nemţi, el şi ea, necuplaţi, neobosiţi şi cu dor de a-şi revedea prietenul din şcoala generală, respectiv babe. Ce fac nemţii când se văd după ani buni? Merg la bere, evident, şi eu cu ei. Aterizăm aşadar într-un local nemţesc, chiar în buricul Londrei, un fel de Han de-al Ancuţei, unde Ancuţele astea poartă toate costumul tradiţional bavarez. Sclifosita de mine îşi face deja planuri mari cum să fenteze o bere cu o ciocolată caldă – ca să o zicem pe şleau, mai mult de o înghiţitură de bere nu mi-a plăcut niciodată să iau, preferând în schimb chestiile calde, dulci şi în căni de minim o juma’ de litru. De data asta, însă, n-am noroc, în meniu înşirându-se cap-coadă şi coadă-cap tot soiul de bericici care de care mai vânjoase şi cu nume mai tunătoare. După ce mă uit ca mâţa-n calendar – ceilalţi comandaseră deja halbele, eu nici că băgasem de seamă, mă apuc să dau curs sclifoselilor interioare, analizând conţinutul fiecărui produs, doar, doar oi da de ceva cât de cât pe gustul meu. Undeva pe la a treia pagină, găsesc o bere belgiană, zice-se cu gust uşor de cireşe amărui, brand vechi şi înregistrat încă din secolul al XIX-lea, descrierea minuţios lucrată din condei mai având şi alte cuvinte bine potrivite ca să-mi spun că ok, hai să încercăm. La un semn deschisă-i calea şi Ancuţa costumată îşi face apariţia şi se apucă să întrebe ce şi cum. După ce ia comanda, întreb şi io cu moaca lungită şi perplexă de om lovit cu bâta în moalele capului: ăăăhhh, fata asta a vorbit engleză sau germană? (deci cât de tută putea fi întrebarea din partea unui om care zice că vorbeşte şi lucrează folosind ambele limbi?!) Răspunsul şi mai perplex: nu ştim, că nici noi n-am înţeles nimic, deci bănuim că o fi ceva engleză cu un foarte pronunţat accent britanic. Ahhaaa, respir io uşurată şi, parcă uşor liniştită că nu am cele mai înfundate urechi din încăpere, aştept curioasă deja bericica. Asta mai ales că ai mei comeseni, în număr de trei, îşi lăudau care mai de care alegerea făcută, iar cum neamţul se are cu berea, era semn, semn bun că produsele localului sunt de calitate. Şi mi se aduce şi mie. Pe tavă. Lângă un pahar de formă dubioasă, pe care îl resping cu mulţumirile de rigoare, preferând, cică, să beau din sticlă. Ceea ce şi fac, strâmbându-mă instant de parcă l-aş fi muşcat pe dracu’ de codocul lui negru şi jigărit. Berea are un gust de leşie dulce, dar e şi sărată şi amară în acelaşi timp, adică 3 în 1, să nu cumva să nu zici că nu ţi-o dat de cele 5 lire plătite. Evident că ochii mei bulbucaţi şi moaca zăpăcită de „o fi whiskey, o fi gin, o fi pipi de rechin?” îi fac pe toţi să râdă ca la Stan şi Bran şi jur că-i înţeleg – pun mâna în foc că aş fi făcut la fel dacă m-aş fi zărit în oglindă. Cu gura încă strâmbă pe jumate, îi poftesc să încerce dacă-i ţine, aşa că babe-ul meu german apucă sticloiul belgian şi ia o înghiţitură. Reacţia lui nu-i departe de a mea şi nici a mea de a lui: el cu o moacă de zici că l-a lovit mărfarul de Gherla, eu hlizindu-mă de zici că mă gâdila cu pana de gâscă în tălpi. Evident că sticla este preluată rapid şi de cei doi prieteni – putea fi şi otravă şi leşie, că tot erau dornici nevoie mare să încerce (oh yeah, curiosity killed the cat!) şi avem parte de o nouă serie de scălâmbăieli, icnituri şi râsete pe înfundate. Dar cum eu mă ţin de ce zic, îmi trag sticloiul în faţă şi mă încăpăţânez să mă agăţ cu mâinile de el, chiar dacă doar rar îmi înmoi buzele în bericica spuchioasă. Când ceilalţi comandă al doilea rând, eu zic pas – nu-s chiar atât de Setilă, hăbăucă şi nici nu mă aventurez pe tărâmuri lichide când nu-i cazul. Vorba aia, de treci codri de aramă, de departe vezi aproape şi prost talâmbă tre’ să fii ca să nu-ţi dai seama că produsul belgian nu face casă bună cu papilele mele gustative. Ca să-l preţuieşti trebuie ori să fii probabil familiarizat cu el, ori beat cometă. Ori amândouă la un loc, că doar şi ciurdarul din Mirşid zicea când urca pe Calea Zălaului cu oiaga sub uioş că „Doamne, bate-o, că bună-i, chiar de n-o văzut prună curată tătă viaţa lui!”.