Poveste Augustină pe Tamisa

Simţisem de câteva zile că s-a schimbat ceva, undeva, dar nu-mi era nicium clar ce anume. Acum ştiu. Dă toamna târcoale străzilor din Londra şi-şi face notiţe în carnet unde să dea mai întâi şi mai întâi lovitura. Pentru că ştiţi cum vine toamna asta în metropola de pe Tamisa? Pe furiş, ca o iubire parşivă, ce te învăluie cu aroma ei mătăsoasă şi-ţi îmbracă sufletul în atâtea culori şi sentimente, încât nici nu sesizezi când ţi l-a furat. Doar te trezeşti într-o dimineaţă că-i rece tare afară şi e şi mai rece în sufletul tău, pe care – stai aşa, îl cauţi, te scotoceşti prin buzunare, portmoneu, buzunarul interior de la sacou, ba nu, să fie cel de la parsediu (te întrebi subit când ai şi trecut la pardesiu?), dar sufletul nu-i. E dus, furat, de iubirea parşivă şi dacă cel puţin o dată aţi întâlnit o asemenea iubire, veţi înţelege ce spun. Ei, cam aşa e şi cu toamna londoneză, atâta doar că acum am mirosit-o de la început. E ceva în aer, mult mai răcoros dimineaţa, când minutele alea 3 până vine trenul te fac să-ţi strecori mâinile în buzunar, căutându-i căptuşeala molcomă. E vântul care nu doar că se joacă în păr la amiază, când ai ora liberă de lunch, dar ţi-l face de-a dreptul vâlvoi, încât te întrebi dacă briza cu care erai obişnuită şi pe care o binecuvântai săptămâna trecută nu şi-a luat-o în cap şi face pe săltăreaţa şi nebuna. Şi apoi mai sunt copacii de pe Tamisa, oh dragii mei copaci, cum încearcă ei să fie puternici, şi tari, şi verzi în faţa zâmbetului doamnei parşive! Îşi înalţă copacii mei ramurile, îşi rotunjesc coroanele proiectând umbre lungi pe asfaltul aleilor, dar unde şi unde, am văzut câte o frunză galbenă, ca un rid pe o faţa de om frumos. Din drag pentru ei, pentru copacii care mi-au înverzit un Iunie, şi-un Iulie, şi-un August (oh, cum au fost la început de August!), m-am prefăcut că nu le văd ridul lor gălbui şi am trecut mai departe spre parcuri. Iubesc fiecare parc pe care inima mea îl descoperă în Londra – şi încă descopăr, sunt încă în faza de Cristofor Columb al parcurilor britanice, bântui aleile, căutând bănci inscripţionate (nu scrijelite, da?), straturi de flori, petece de peluză care să mă îmbie să-mi aştern coşul de picnic acolo, pe iarba lor de catifea. Şi uite că la ultima plimbare, ea, toamna, era deja acolo. Mai întâi nu am văzut nimic, foişorul de la căpătul aleii găzduia ca de obicei o formaţie ce concerta spre deliciul publicului împrăştiat pe şezlonguri şi iarbă. Când am luat aleile la pas, însă, mi-au ieşit în cale dalii, o puzderie de dalii învolburate ca nişte balerine în rochiţe înspumate, atât de diafane şi uşoare pe cât de bogate le sunt petalele. Ei, dar daliile sunt semn de toamnă pentru mine, le ştiu din grădina bunicii, de când eram în clasele primare. Mereu fugeam să le miros, stăteam cu ele două-trei ore, în loc să îmi continui calvarul cu problemele matematice din culegerea lui Petrică. Numai când mă gândesc la Petrică ăsta şi deja ştiu că vine toamna, pentru că dacă pe alţi copii-tineri-oameni-maturi-sau-mai-puţin-maturi i-au marcat cărţile lui Jules Verne, Chiriţă, Nichita Stănescu, Herta Muller, Houllebeque, Proust, Steinhardt sau alţii, pe mine m-a marcat Petrică ăsta şi culegerile lui zăpăcite de matematică. Jur! Dar asta e o altă poveste (tot parşivă), de care nu avem loc aici. Ce e de reţinut e că daliile şi gândul la Petrică în plin parc londonez mi-au confirmat că toamna vine, se pregăteşte să cucerească oraşul şi oricât aş fi eu de Batman, oricât ar fi copacii mei de Batmani, nu prea sunt şanse să-i rezistăm. Aşa că m-am întors acasă. Să-mi fie încă bine şi cald în suflet, am intrat în prima librărie şi mi-am deşertat banii pregătiţi pentru îngheţată pe cărţi. Una-două-trei-patru-volume frumos mirositoare, a căror copertă am mângăiat-o în metrou, ca într-o alinare că măcar voi avea mai mult timp de citit în fotoliuul de la geam. Zis şi făcut. Cu un ceai uriaş în ceainicul meu de porţelan, iau cărţile aproape, trag păturica pufoasă peste mine şi-s gata să citesc. Dar înainte, aşa, puţin de tot, trag draperia, cât să văd castanul de peste drum, să-l simt aproape, să mă bucur de el, de ramurile lui înalte şi… Ştiţi ceva? Se aude nespus de frumos Leonard Cohen cu al său „Take this waltz” pe fundal, şi-mi merge în suflet, dar uite, de aici, din fotoliu, de sub păturica pufoasă, nu văd nicio frunză galbenă în castanul meu drag, nici măcar una, şi el e tot verde, şi Batman, şi-mi zâmbeşte şi… oh toamnă, mai poţi să aştepţi până mâine, după-amiaza asta e încă a mea!