Când eşti tănănău, şi viaţa-i grea

Oameni buni, ştiţi filmul ăla cu poştaşul care bate întotdeauna de două ori? Tare-mi place mie, cu scene şi actori şi mai ales cu bătăi furişate în uşă. La noi în Londra poştaşul bate direct în geam, cu pumnul, că nu avem sonerie şi cum stăm la parter, şi cum geamul dă direct în stradă, a găsit el metoda asta zguidoare de a te anunţa că a adus coletul. Să nu credeţi că am folosit cuvântul „zguduitoare” întâmplător. Ba din contră. Aş fi putut la fel de bine să apelez la tunătoare, sforăitoare, bubuitoare, cutremurătoare – adică tot ce vă poate sugera zgomotul şi zgâlţâitul ferestrei în care se opreşte pumnul negu şi greu de Mohamed Ali al lui nenea poştaş. Şi al sufletului meu, mai ales dacă se întâmplă să fiu cufundată în fotoliul de la geam pentru a citi ceva online sau pentru a-mi bea cafeua. Ultima dată era să o vărs pe mine, aşa sperietură am tras. Şi la precedenta livrare a coletului, de spaimă era să-mi arunc laptopul pe podea şi să sar din fotoliu pentru a o tuli unde şi-a înţărcat Dracul flota de urmaşi. Da, da, evident că i-am spus, că l-am rugat, atenţionat, avertizat pe nenea cu poşta să nu mai bată în halul ăsta în sticlă, e fragilă, la fel ca şi inima mea, dar cred că sau nu înţelege sau nu îşi dă seama de greutatea pumnului din propria dotare. Sau nu înţelege, mai mult ca sigur. Asta-i ca în bancul ăla cu japonezul şi pădurea, că cică a fost odată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial un soldat american ce a rămas fără muniţie la marginea unei păduri şi auzind că se apropie un japonez, se ascunde repede într-o fântână secată. Şi japozeul vine, se uită în fântână, aruncă o piatră înăuntru şi neauzind zgmotul apei lovite, cugetă de unul singur: tii, ce fântână adâncă! Iar ecoul întruchipat de americanul tupilat în puţ răspunde: tii, ce fântână adâncă Japonezul continuă: Mai bine mă duc în pădure! Ecoul şi el: Mai bine mă duc în pădure! Şi japonezul cugetă iar: Sau mai bine arunc înăntru o grenadă…Ecoul răspunde: Sau mai bine te duci în pădure! Cam aşa şi poştaşul meu: sau poate nu înţelege că-s pe cale să mă agăţ de candelabru ca speriaţii din desene animate când bubuie dumnealui la fereastră.
O altă chestie pe care o împărţim eu şi poştaşul sunt discuţiile filosofice despre cum e Pământul rotund şi hărţile dreptunghiulare. Despre cum a pornit-o Magellan pe ocean şi despre cum America a fost numită Americă după Amerigo Vespucci şi nu după Crisofor Columb. Pffff, de fapt bat câmpii la greu, astea fiind discuţiile pe care mi-aş dori eu să le am cu poştaşul, pentru că m-ar face să simt că eu şi el împărţim măcar aceeaşi barcă. De fapt, nu împărţim nimic şi după fiecare întâlnire cu el mă întreb care din noi e mai dus cu pluta în larg. Să vă explic cum vine ecuaţia matematică. Totul a pornit de la prima lui întrebare: „Aaaa, cam multe pachete primiţi din Germania! Sunteţi nemţoaică? Moldovan e nume nemţesc?”. Răspunsul meu a fost că nu, sunt româncă get beget, numele tot românesc e, dar cum iubi e neamţ din Köln, de acolo şi treaba cu pachetele. „Ahhaaaa”, a făcut lung faţa mirată a postaşului şi eu mă bucuram că am fost strălucit de lămuritoare, ca să strice tot cu continuarea: „Deci aveţi mulţi nemţi la voi acolo în Moldova?”. Evident că am clipit de mai multe ori, ca să mă asigur că am auzit bine ce-am auzit şi am răspuns scurt şi cuprinzător: „eu sunt româncă din România, Moldova e altă ţară, iar nemţii locuiesc la ei în Germania” (adică ceva de genul muştarul e în borcanul de muştar, ketchapul în sticla de ketchup, iar curryul în sticla de curry). Dar omul nostru a continuat şi mai savant: „Ahhaaa, deci la Koln sunt mulţi moldoveni?”. De data nu am mai clipit, mi se bulbucaseră ochii subit şi îl priveam pe dumnealui pe deasupra ochelarilor, cu sprâncenele ridicate, încercând să mă lămuresc dacă face mişto de mine ori geografia şi meridianele sunt chiar vraişte în scăfârlia lui. După privirea lui senină, m-am lămurit că omul chiar credea în întrebare şi o vedea justificată, aşa că am încercat să-i simplific căile geografiei trimiţându-le pe toate la Köln: „Nu, că moldovenii stau în Moldova, iar Köln e în Germania”. La cât de varză erau meridianele pe care gândurile omului patrulau răzleţ, m-am socotit eu de una singură că e inutil să-i spun că o fi Kölnul un oraş foarte cosmopolit şi că sigur sunt şi picioare de moldoveni prin el, dar că nu cunosc statisticile că să-i pot oferi cifre concrete. O asemenea pledoarie pentru multi-culti ar fi fost catastrofală în discuţia din faţa uşii, aşa că i-am mulţumit pentru colet, l-am înşfăcat cu lăbuţele amândouă şi lansând gloriosul „Have a lovely day!” mă pregăteam să mă cufund în vizuina mea. Ţţţţ! Poştaşul meu parcă era brusc, subit şi dintr-o dată avid de cunoaştere, pentru că-nainte să închidă uşa clădirii se întoarce şi lansează altă întrebare-ncuietoare: „Păi şi Hitler….?”. Cred că în momentul mi s-au bulbucat ocheanele şi mai rău şi încercau de şocate ce erau să se stabilească pe creştet, ca la melci. Şi mai cred că era asta era atât de evident, că omul a lăsat întrebarea neterminată, a zis un scurt „See you next time”, deci cum că ne vedem data viitoare, şi dus a fost. De fapt, şocul meu era de data asta din categoria „Şi tu Brutus?”, în sensul că mă lămurisem deja că dumnealui n-are gări comune cu atlasul geografic şi că harta pe care a poposit cel mai des o fi probabil cea a Londrei, dar să-l facă pe Hitler neamţ, când el a fost austriac, era o boacănă de zile mari. Sigur, nu ar fi fost primul care să-l bage pe Adolfiţu în oala greşită (bunăoară şi politrucii noştri l-au scos recent la înaintare), dar să faci asta în anul de graţie 2015, în faţa uşii unde locuieşte un neamţ înseamnă să vrei să vrei să mergi la scăldat în apa aia uriaşă pe care Noe a înfruntat-o având o arcă. Şi tu ai numai un slip. Tanga bărbătesc. Mda. Când eşti un pic tănănău, e drept că şi viaţa-i grea.