Underground cu urangutani

De fiecare dată când deştepţii de la Transportul Feroviar londonez fac reparaţii pe şine şi scot din circuit două, trei trenuri, pe toate celelalte linii e o îmbulzeală mai ceva ca la ştrandul din Tăşnad, sâmbata în miez de vară. Şi fix aşa se întâmplă şi azi, de-mi vine să-mi pun mâinile în cap şi să arunc cu pietre-n cer. În timp ce eu o dau din Danta-n Cola şi mă tot învârt în jurul gândului că busul era o opţiune mai savantă, pe peron lângă mine, o băbuţă cu o poşetă cât sacul lui Sfântu’ Petru agăţată de gât îşi face încet, încet loc să ajungă fix pe marginea bucăţii de asfalt. Dă din coate, se strecoară printre două adolescente, îşi ridică faţa cu un zâmbet suav de Miss Marple către tânărul în costum şi iacăt-o proţăpită în prima linie. De parcă ar fi în prima linie de tranşee, îmi zic, după care, gândindu-mă subit ce periculos e să stai aşa aproape de margine, ce rapide sunt trenurile astea, ce legătură directă e între tranşee şi doamna cu coasa, repede mă apostrofez eu de una singură şi o îmbrac pe băbuţă într-o privire blajină, de parcă aş vrea să o protejez. Nu apuc bine să-mi sfârşesc cugetarea, că numai o văd cum se repede să urce prima în trenul ce abia a oprit la linie. Noi restul după ea, ne înghesuim care pe unde apucăm în intervalul deja plin de călători. Băbuţa însă nu vrea orice loc. După câte bag seama, vrea la bară, adică la bara de susţinere împlântată ca un stâlp fix în mijlocul culoarului, între uşi. Îi scanez rapid cu privirea pe restul pasagerilor şi constat că şi ei, ca şi mine, ar vrea la afurista de bară, numai că azi e ocupată pe de-a-ntregul de un afurisit de urangutan. Aşa îi numesc eu pe cei care, lipsiţi complet de maniere, au impresia că jumate din vagon şi musai stâlpocul de metal le aparţine, ca urmare pot să le folosească doar ei, oricând şi oricum. Iar specimenul din dimineaţa asta e unul mirositor rău… duhoarea de transpiraţie năclăită răspândită în jur e atât de groasă, încât îţi mută nasul şi-ţi vine să-ţi ţii respiraţia ca să nu te ia cu leşin. Respectivul stă sprijinit cu toată spinarea de stinghia de metal, având grijă ca inclusiv ceafa să-i stea confortabil rezemată, nu care cumva să îşi folosească muşchii gâtului pentru a-şi susţine scăfârlia. În tot acest timp, picioarele crăcănate ca ale unui fotbalist ce apară poarta mai ocupă un metru, încât clar nu te poţi apropia să te prinzi de metalul rece şi să-ţi cauţi echilibru la virajele din subteran. Dar uite că unde eu şi alţii nu ne încumetam, bătrânica se avântă cu tupeu şi îndârjire. Dând din fund şi din coate, numai ce o văd că ajunge în lateralul urangutanului. Moşmondeşte gentocul, mai dă din coate, oftează, iar împinge turbinca la înaintare, prefăcându-se că, vezi, Doamne, cotrobăie în ea după ceva anume, iar oftează din toţi rărunchii, în timp ce cu coada ochiului îl priveşte pe urangutan. Cum individul nici gând să-şi ridice ochii de pe ecranul telefonului mobil, băbuţa îi vâră subit un cot în coaste, în timp ce cu alt icnet de zici că acum, acum îşi dă duhul, deschide iar şandramaua de turbincă şi cotrobăie în ea şi mai abitir. La atâtea gemete şi oftaturi, e lesne de înţeles că jumate vagonul e cu ochii pe ea, iar după cotul primit în coaste, catadicseşte şi urangutanul să-şi ridice privirea către ea. Zâmbetul suav de Miss Marple nu mai funcţionează însă. Obrajii rămân cu piele groasă ca de Ghiţă şi spinarea stimabilului fără bun simţ continuă să ocupe toată bara. Băbuţa însă nu se lasă. Cu buzele strânse într-o linie rujată roz, se propteşte şi mai zdravăn cu picioarele în podea şi numai ce zbaaannggg îşi aruncă degetele în jurul stinghiei de metal. Dar nu la întâmplare, nu oricum! Ci având grijă ca degetele încolăcite să prindă strâns şi nişte laţe din pletoşenia nespălată a urangutanului. Şi degetele strâng rău, bag seamă, după cum trădează icnetul scos de data asta de „ocupantul” barei. Nimic, nici o reacţie pe mutra băbuţei, iar degetele stau încă făcute covrig în jurul părului şi a metalului. Alt icnet, iar proprietarul de chică jegoasă zice într-o engleză stricată şi guturală ceva de „my hair”, dar jur că astea două cuvinte nu sună defel armonios şi-s tare departe de reclamele la şampon (jur că pleata ăstuia chiar ar avea nevoie de un 3 în 1 măcar). Când stimabilul, sub presiunea durerii, îşi împinge în sfârşit burtoiul în faţă şi încearcă să-şi dezlipească şira spinării de metal, privirea băbuţei îl descoperă brusc, subit şi dintr-o dată, şi o voce duioasă îi spune că „sorry dear, nu te văzusem”. La care câţiva pasageri izbucnesc în râs, e prea de tot şi prea mult, iar hardughia de individ e prea mare şi mirositoare ca să fie trecută cu vederea. Din doi paşi, individul străbate vagonul şi dispare din raza mea vizuală. Fără să bage de seamă chicotele spontane, bătrânica are în sfâşit locul dorit. Cu privirea aţintită înainte, arborează un zâmbet mefistofelic şi chiar de habar nu am ce-i trece prin minte, ştiu la ce mă gândesc eu: „Cât curaj, dom’le, şi cât tupeu!”.