Chapeau Bas, domnule Mujica!

Navigam zilele trecute pe harta Americii de Sud, cu gândul să aleg o destinaţie de vacanţă, când am dat de Uruguay. Mereu când dau de Uruguay mă gândesc imediat la fostul preşedinte, Jose Mujica, numit de presa internaţională cel mai umil şef de stat, dar şi cel mai sărac. Pentru că omul ăsta de 80 de ani, care a ţinut în mână frâiele ţării sale până luna trecută, trăieşte într-o fermă de subzistenţă, fără să fie tentat de ideea înavuţirii. Acolo în curtea lui, cu un coteţ plin de găini, cu două, trei capre şi cu o droaie de câini, are tot ce-i trebuie, ba chiar mai mult de atât, zice el. Iar în anii de mandat, omul ăsta a mers la serviciu cu mijloacele de transport în comun, îmbrăcat în blugi şi tricou, fără să aibă nevoie de limuzină la scară, fără să defileze în ţinute de fiţe. Pentru că a fost alegerea lui să trăiască simplu, pentru că este alegerea lui în continuare să nu pună preţ pe ban şi pe ce poate el cumpăra. „Nu sunt cel mai sărac preşedinte. Sărac e cel ce are nevoie de mult ca să trăiască. Stilul meu de viaţă este o consecinţă a deciziilor mele. Sunt fiul istoriei mele. Au fost ani la rând în care aş fi fost bucuros doar să am o saltea pe care să pun capul seara”, spunea Mujica, în anii de mandat, iar eu spun de fiecare dată când îmi amintesc vorbele lui „Jos pălăria, domnule preşedinte!”. Pentru că, pentru mine, asta înseamnă să fii preşedinte, să ai coloană vertebrală, să ştii că jobul tău e să reprezinţi interesele ălor mulţi de te-au votat şi nu să-ţi vâri mâinile până la cot în banii publici. Că nu de-aia te-am trimis noi acolo, să ne furi. Noi, ăştia mulţi – că suntem mulţi, nu ne-am ales preşedintele şi politicienii să defileze ca nişte mierloi în ţoale branduite şi nu i-am trimis la Bucureşti să doarmă în camere de hotel care, cică!, se numesc în mintea stimabililor „locuinţe de serviciu”, achitate tot din buzunarul nostru. Să fim serioşi! De gogoşerii ambulante sunt sătui românii peste cap şi da, îmi asum aici generalizarea, deşi în presă nu este bine să generalizezi. Suntem sătui să fim minţiţi, furaţi, măzăriţi pe faţă, de parcă nu ne-am da seama de sorcoavele care-s turnate câte 100 pe minut. Şi să fim serioşi, cum de toţi politrucii ăştia – fie ei de soi, ori mai piperniciţi, cum de au, dom’le, nişte palate cât zidul chinezesc, din salariul lor de politician? Cum de numai ei îs ăi mai deştepţi din băieţii deştepţi ai ţării, iar restul poporului e prost sadea şi poate sta în continuare la casă de sat neasfaltat ori la bloc comunist? Cum de ei, politrucii ăştia, au zboruri plătite la Bucureşti, dar atâţia români care pleacă să muncească în străinătate abia îşi permit un bilet de autobus până la capătul Europei, că ăla de avion li se pare prea scump şi-l calculează în cinci-şase zile de lucru în fabrici nemţeşti ori pe tarlaua din Spania?
Îi vedeţi voi pe politrucii noştri să doneze 90 la sută din venitul lor, aşa cum face Jose Mujica? Că eu nu-i văd, nici să mă pici cu ceară. Îi văd, în schimb, ocolind legea, sărind-o ca pe coardă sau elastic, protejându-se între ei şi făcând scut în Parlament unul pentru altul ca o haită de lupi. Numai că lupii ăştia nu-s flămânzi de flămânzeală, sunt flămânzi după avere şi nu cred că se vor sătura vreodată. Ba chiar se strofoacă din toate puterile nesimţite să facă şi să dreagă, astfel încât să-şi apere penalii. Adică, există o iniţiativă legislativă anul ăsta ca parlamentarii cercetaţi pentru corupţie să nu poată fi arestaţi, puşi în cătuşe, ci doar gâdilaţi în stare de libertate. Nesimţire urlată la maxim, în obrazul unui popor întreg. Aşa văd eu lucrurile, din Diaspora, şi da, repet pentru a nu ştiu câta oare, că de treci codri de aramă, de departe vezi aproape. Aproape şi tare bine, încât întorci capul spre alt colţ de lume, uruguayan, şi spui cu convingere: „Chapeau bas, domnule preşedinte!”