Din vremuri imemorabile, străzile din Jibou au fost o adevărată piatră de temelie pentru șoferii care doreau să-și testeze aptitudinile slalomălești printre groapele care se căscau semețe cam peste tot. Încercări timide de asfaltare au mai fost, în urmă cu vreo hăhă de ani, dar serviciile publice au fost pe fază și, imediat cum s-au terminat operațiunile de asfaltare, au început să sape pe la marginea drumurilor, care mai de care mai abitir, parcă în dușmănie. Apoi, au început să se sape unii pe alții, pentru că nimeni nu mai știa pe unde dracu s-au băgat firele optice și țedile de la apă ori canalizare. Și așa s-a ajuns ca circulația să se desfășoare cam pe o singură bandă, evident, și asta pentru camioane, pentru că ei sînt regii șoselelor.
Acum, cu mîndrie obștească putem anunța că tot orașul e proaspăt. Asfaltat. Bineînțeles, au mai rămas trotuare pe unde pe neiluminatul public riști să-ți rupi picioarele, dar hai să nu fim chiar răi, doară nemulțumitului i se ia darul. Rămîne de văzut cît va să țină asfaltul, dat fiind că zecile de tone ale camioanelor cu nisip și pietriș cam pe aici își fac traseul, pentru că de drumul de ocolire ori ăl de centură, nu se mai aude nimic.
O singură nedumerire mai avem și noi: cît vezi cu ochii, marginile străzilor sînt ocupate de mașini parcate. Doară și jibouanii s-au domnit. Ies la cumpărături cu mașina, chiar dacă tot orașul se poate străbate de-a lungul și latul în cîteva minute. Poate i s-a trezi carecuiva și sistematizarea asta a circulației, de exemplu cu niște taxe modice de parcare, poate așa n-or mai fi mașini parcate în intersecții, pe treceri de pietoni, pe spații verzi și pe oriunde altunde s-ar putea.