Dacă eşti într-un oraş străin, ca să nu mai vorbim de o ţară străină, e mare păcat să te limitezi la peisaje şi rupturi de cer, fără a-i descoperi din cultură şi istorie. Atât cât se poate, în porţii mici, pentru că nici istoria, nici cultura nu se mănâncă din castroane uriaşe, cu linguroaie. Nu, e mai bine să le guşti şi savurezi pe îndelete, ne-am zis, de aceea o să le luăm pe rând. Ca să fie clar un lucru, precizăm de la început că şi eu şi babe iubim muzeele. Închise ori deschise, largi sau mai micuţe, în aer liber sau în interior, le iubim încăperile tăcute, dar pline de poveşti. Primul muzeu la care am trecut pragul cu încredere în Reykjavic a fost Muzeul Falusurilor. Pentru cine a urmărit seria noastră de peripeţii islandeze e limpede de ce am început cu instituţia de cultură în cauză, pentru cine nu ne-a citit, reamintim că a fost singurul muzeu care s-a încăpăţânat să ni se vâre sub ochi, de mai multe ori, în prima şi trăznita noastră zi în capitala islandeză.

Aşadar, Muzeul Falusurilor. Este situat în centrul oraşului, ajungi lesne la el, iar intrarea se achită în coroare – 800 de coroane de persoană – circa 4 lire şi chiar ai ce să vezi. Porţia este una de cultură şi informaţie pe bune, în ciuda numelui care te poate duce cu gândul la lucruri trăznite. Evident, înăuntru sunt expuse falusuri din regnul uman şi animal (urs polar, cetacee, delfini, cefalopode etc.), dar însoţite de explicaţii detaliate şi curiozităţi despre sistemul de reproducere al speciilor interesant şi bine formulate. Lecţia de zoologie ori anatomie – denumiţi-o cum vreţi – este binevenită pentru turişti, muzeul fiind plin în toate zilele în care am ajuns prin preajmă şi ne-am lăsat privirea să treacă dincolo de uşile mari de sticlă.

Un alt muzeu care ne-a atras şi ne-a plăcut a fost cel al Artelor, unde poţi alege secţia pe care vrei să o vizitezi în funcţie de interesele propri, artiştii favoriţi, locaţie (secţiile muzeului sunt în clădiri diferite, situate în mai multe cartiere ale oraşului) ori preţul biletelor. Noi am ales secţia din portul vechi al Reykjavicului interesaţi fiind de expoziţia de ursuleţi de pluş deja folosiţi semnată de Kathy Clarck. Artista islandeză, născută în 1957, ste o colecţionară prin definiţie şi se orientează pe obiecte deja folosite. În cazul de faţă, sute de ursuleţi de pluş de toate culorile şi dimensiule, deja folosiţi de copii din Reykjavic. Artista i-a lipit unul de altul turnând peste ei ceară, imortalizându-i astfel în forme ciudate, adesea groteşti, dar care spun întotdeauna o poveste. Folosiţi, drăgăliţi, îmbrăcaţi şi dezbrăcaţi de n ori, strânşi  în braţe înainte de culcare ori luaţi la plimbare în zile mai mult ori mai puţin însorite, ursuleţii au sfârşit toţi abandonaţi când copilăria s-a încheiat. Şi, totuşi, mesajul artistei, formulat sub formă de întrebare, este cât se poate de real şi puternic: toţi ursuleţii sunt copilăria a sute de copii, iar dacă ar putea vorbi, oare ce ar spune fiecare suflet de pluş colorat?

Muzeul Naţional din Reykjavic de Istorie al Islandei este şi el o oază de linişte, informaţie şi istorie. Aici afli despre vikingi, despre acei oameni blonzi ai mării şi ai Nordului Artic pe care în mod firesc i-ai descoperit mai întâi în cărţi, în filme, în poveşti ori benzi desenate. Despre ce i-a mânat pe mare, despre credinţe, despre zeităţi nordice şi o întreagă Valhala şi rune, dar şi despre istoria recentă a Reykjavicului şi a Islandei – toate la acest muzeu. Apoi mai sunt bisericile şi catedralele capitalei, clădirea Parlamentului – Islanda a avut primul Parlament din lume, piaţa centrală şi Austuvollur – un loc ce păstrează amintirea legendarului Ingolfur Armanson, cel care cu vikingii lui au debarcat şi au dat viaţă târâmurilor islandeze. Vara, în piaţa respectivă, dominată de statuia lui Jon Sigurðsson, conducatorul luptei pentru indepandenta a Islandei, locuitorii Reykjavicului se strâng la concerte şi picnicuri, dar dacă au nemulţumiri faţă de sistemul de guvernare, nu ezită să se adune în acelaşi loc pentru proteste şi mitinguri.

Şi-apoi ne-a mai plăcut să-i căutăm pe vikingi acasă, să le batem la uşă şi să ne uităm pe furiş pe geam. Am fost la Arbaerjarsafn, un fel de Muzeul Ţăranului în variantă nordică. Pe un povârniş încă verde, la doar 4 kilometri de centrul oraşului, case şi clădiri din secolele trecute te aşteaptă să le treci pragul. Toate sunt relativ mici, majoritatea din lemn, şi-ţi dau un indiciu despre viaţa dusă de cei care odată au trăit pe aceste meleaguri. O viaţă grea, bătură de ploi şi vânt, înfrigurată şi cu soare puţin, o viaţă care s-a petrecut mai mult undeva între fereastră şi mare. Un suflet aşteptându-l pe celălalt să se întoarcă acasă. O revedere când fericită, când sfâşită în lacrimi şi incompletă, după ce unii din cei plecaţi au rămas pe veci în larg. O reîntâlnire când bogată, când tristă şi săracă, daca năvoadele s-au dovedit zadarnice şi fără de noroc.

O mie de simţăminte şi o mie de file de poveste, dacă iubeşti pimbările, căutările şi te încumeţi să treci praguri de muzeu.