În Islanda, cel puţin în vacanţa asta a noastră, tot o zi plouă, o zi nu. Ieri n-a plouat, dar azi cerul şi norii şi-au picurat prea-plinul peste pământul vulcanic şi peste noi. Înfofoliţi în scurte şi în fulare, cufundaţi bine în scaunele maşinuţei azurii, ne-am pus pe cutreiat insula, decişi să scoatem din vremea asta mohorâtă tot ce-i mai bun. Că doar în maşină nu plouă, nu-i aşa? Şi din goana drumului, încă poţi admira peisajul fantastic, plin de hârtoape bituminoase ori înţolite în strat gros de muşchi – de ai norocul să dai peste o zonă mai… „mănoasă”. Eu încă nu am scăpat de sentimentul ăla ciudat că-s în plin Mordor, ca undeva în muntele ăla din zare, a cărui culme se pierde într-o culme de negură şi pâclă,  tre’  musai Frodo să ajungă şi să arunce inelul păcătos. Şi uite aşa, kilometrii dispar unul câte unul, iar eu îi tot explicitiez lui babe cum vine treaba cu Stăpânul Inelelor – a văzut şi el filmul, of course, dar e mic copil pe lângă mine, care ştiu de-a cap coadă şi de-a coadă cap toate detaliile şi personajele şi trăznăile şi descopăr înţelesuri ascunse chiar şi acolo unde nu-s.

De la atâtea poveşti cu peşti fabricate de imaginaţia mea numai ce ne trezim că uităm cu totul de Google Maps-ul de pe telefon (cred că vă amintiţi că nu avem GPS) şi băgăm de seamă că a dispărut cu totul numai când vocea apăreţelului nu ne mai sâcâie defel cu „in 300 metri roundabout”… Când ne uităm mai bine, ne dăm seama că am pierdut cu totul semnalul, suntem numai noi doi, maşina şi pustiurile. Şi şoseaua care duce şi mai mult înăuntrul ţinutului sterp. Nicio casă, nicio urmă de aşezare umană, nici măcar stâlpi de-aia de curent împrăştiaţi în peisaj nu sunt. Ca să nu pomenim de vreo lumină de far. Mno vezi, ăsta e încă un semn că totul seamănă cu Mordor, acuma dacă mai mergem vreo câţiva kilometri în faţă o să dăm de ţinutul ăla năpădit de cenuşă, unde Frodo şi Sam trebuiau să lipăiască în picioarele goale, ştii? îmi expun eu cazul întorcându-mă către babe, care încă ţine debusolut cumva telefonul în mână. Cred că firea lui de neamţ nu e tocmai obişnuită să rămână la naiba-n cireş fără niciun fel de ghidaj, dar eu n-am nicio treabă. Inconştient îmi dau seama că eu mă simt aşa în elementul meu doar din cauză imaginaţiei mele trăznite, dar nu sunt încă pregătită să admit pe deplin. Pornim iar maşina şi ţinem şoseaua încă vreo câţiva kilometri, ploaia continuând să se îndese afară. La un moment dat, în dreapta apare marea şi realizăm că suntem pe o culme paralelă cu ea. Undeva, în jos către ţărm, zărim o adunătură de clădiri ce ar părea să fie o fermă şi repede tragem pe dreapta, decişi să mergem pe jos cele câteva sute de metri să cerem informaţii despre direcţie şi zona unde ne aflăm. Dar gândul nostru nu stă în picioare. Adică nici noi nu stăm în picioare, odată coborâţi din maşină. Cum vântul s-a înteţit tare rău în ultima oră, constat că mă suflă şi mă mână în lateral, nu pot să-mi ţin echilibrul şi ca un om beat bocanc mă tot duc într-o parte, în timp ce cu mâinile încerc să-mi ţin căciula în cap. Tulai Vetă, îmi zic, barem să nu mă sufle pe deal în jos, oare dacă m-aş pune în genunchi aş risca să mă arunce cu moaca de pământ? că uite aici nici muşchi nu e pe jos, doar bitum, şi nu pare tare prietenos, îmi debitez eu muţeşte în cap, în câteva fracţiuni de secundă. Da’ nu tre’ să aflu, că mă prinde babe de mână şi uite-aşa, ca Loleck şi Boleck în stare de ebrietate maximă şi cu ploaia curgând peste noi, coborâm coasta către fermă. Femeia pe care o găsim într-un fel de tonetă cu de toate se uită mirată la arătările de noi – acum îmi dau seama că plouaţi şi muraţi nu om arăta ca de pe cat-walk – şi ne explică într-o engleză cursivă că mai trebuie să mergem 6 kilometri până la o intersecţie şi apoi să facem la dreapta spre Reykjavic. Şi la plecare ne pune în braţe şi două sticle de apă, că cică om fi obosiţi şi însetaţi de mers, iar asta e apă rece, bună, de izvor. Mă uit la ea, cu sticloiul îngheţat în braţe, şi îngaim un mulţumesc, deşi nu-s sigură dacă-şi râde de noi sau o fi apucat-o milostenia când ne-a văzut? Pe ditamai ploaia – că numa’ noi şi Ana lui Manole suntem aşa bătuţi în cap să o pornim la drum când progronezele meteo îs vraişte– matale ne dai apă rece şi bună? Adică i se pare că ceea ce ne dă cerul nu-i destul? Dar nu am timp să mă dumiresc, că babe mă trage iar prin ploioc la deal, de data asta, şi numai cu chiu, cu vai învingem panta. Când ne vedem în maşină, punem sticlele de apă în uşă şi bucuria mea, printre sughiţuri şi strănuturi  – îi explic lui babe cât sunt de mulţumită că-s om şi nu hobbit, că bieţii hobbiţi n-aveau încălţări, dar eu cu ghetuţe de Clujana îs cea mai tare de pe toate coclaurile Islandei.

Între timp, suntem deja pe drum, dăm de o intersecţie, dar nu prea pare să fie cea care trebuie, că prea ne-a ieşit brusc în cale. Dar trec alţi 10 kilometri şi nimic, ceea ce ne-a spus femeia nu bate cu realitatea, totul e pe dos, iar afară e şi întuneric de-acum. Când în stânga apare ceea ce pare o culme cu o clădire în vârf, îi dăm bătaie spre ea. Oprim maşina, coborâm, se-aude un zgomot ca şi cum ceva ar fi căzut din maşină, aşa că înainte să cercetăm împrejurimile, ne punem să ne uităm pe sub auto, împrejurul lui, stresaţi să nu păţească ceva maşinuţa, că asta ar mai lipsi. Cum nu găsim nimic suspect, ne zicem  că om fi lovit portiera cu centura de siguranţă când am desfăcut-o, aşa că ne punem să dăm ocol clădirii, doar, doar om întâlni pe careva. Nimic, nici ţipenie de om. Debusoluţi – acum mai că mă apucă fricile, că-n ciuda iubirii mele pentru poveşti, nu-mi surâde ideea să-mi petrec noaptea pe coclauri bătute de vreme rea – pornim maşina şi virăm să coborâm în şosea. Când să muşte roţile din asfaltul drumului, colo în mijlocul fâşiei de asfalt, luminată de faruri, ce să vezi? Una din sticloaiele de apă primite de la tanti cu ferma îşi iţea la noi eticheta colorată. Mno sărăcie, ne înfundă pe noi râsul când ne dăm seama că ăsta a fost zgomotul de ceva picat şi durgălit din maşină când am parcat pe culme, lângă clădirea nimănui. După ce babe o recuperează din ploaie, apucăm iar şoseaua şi-i dăm-nainte, deşi habar nu avem înspre ce. La un moment dat, băgăm de seamă că avem în urmă o altă maşină, care se apropie mult, părând că vrea să-şi sudeze bara de protecţie cu a noastră. În oglinda retrovizoare babe o vede ca fiind o dubă. O dubă??? rotunjesc eu întrebarea, cu ocheanele deja bulbucate peste umăr. Da, neagră, zice babe. O dubă neagră??? fac eu ochii şi mai mari, sucindu-mă de data asta cu tot corpul în scaun, să văd arătarea pe patru roţi care deja îmi pune imaginaţia la lucru. Acuma tre’ să fiţi din Zalău şi din generaţia cu cheia la gât ca să înţelegeţi viteza cu care gândurile spuchioase prind să se formeze în propria-mi tărtăcuţă. Cum ştiu că nu sunteţi toţi din aceeaşi ogradă cu subsemnata, vă fac un rezumat şi vă zic că acum vreo 15-20 de ani bântuia prin Zalău o poveste cu o dubă neagră, care fură copii şi-i vinde mai rapid decât lupul ăla din poezie, ce săracul umbla noaptea prin sat şi băga în sac câte un prunc mai răuţ. Evident că acelaşi rezumat i l-am făcut lui babe, agitându-mi lăbuţele ca să-i explic mai bine cât de mare era sacul sau duba sau whatever, era mare, înţelegi??? Şi babe care ştie şi el ce înseamnă „înţelegi” ăsta de-l pun eu la final de frază se prăpădeşte de râs, tot repetând cu accent nemţesc „înţeleşgi???”, dar pfff!!! mie nu mi se pare funny defel. Ba din contră! Mă-ntorc iar în scaun şi stau cu ochii pe farurile maşinii din spate, ca să pot reacţiona dacă fac ăia ceva (habar nu am cum aş putea reacţiona şi ce aş putea face, dar asta nu are importanţă, nu? v-am zis că am o imaginaţie cât pentru 200 de inşi). În timp ce eu nu mă mişc defel din poziţia ciudată, babe mă anunţă că am ajuns la o intersecţie şi că face la dreapa. Dada, zic io, cu ochii tot pe duba care sper să facă la stânga, dar vezi să nu! e tot după noi. Brusc, mă loveşte o idee şi îi zic lui babe: opreşte! El săracul, crezând că am păţit ceva, opreşte pe bune, aşa cum de altfel face şi duba neagră din spatele nostru. Ahaa!! Ţi-am zis io! Ăştia ne urmăresc pe noi! zic eu trimfătoare că bănuielile mi-au fost confirmate, deşi nu prea ştiu de ce ar trebui să mă bucure asta. Nu ne urmăresc pe noi!, zice babe, cu spiritul de neamţ ce nu se lasă îmbrobodit de trăznăile mele. Or fi având şi ăia o problemă, încearcă el să mă aducă iar cu picioarele pe pământ. Dar eu nu şi nu, deja văd duba plină de orci, care vin după noi, şi uite cum şi natura asta ţine cu ei, ţi-am zis io că seamănă cu Mordor, ţi-am zis?!?! Ca să facem pace între dobitoace – eu fiind ăl mai mare şi mai încornorat, evident – cică avem un plan: mai conducem un kilometru şi oprim iar. Duba şi ea, conduce după noi un kilometru şi opreşte apoi în spatele nostru. De data asta nici io nu mai curaj să bat triumfătoare din picioare, nici babe să-mi aducă argumente. Stăm amândoi cu ochii benoclaţi în spate şi prin ploioc vedem cum portiera dubei se deschide şi un om înalt şi cu fes pe cap se apropie de noi. Când bate în geamul lui babe, io mă fac mică în scaun şi mai că aş miorlăi „Să fugim!!!!”, dar mi-e gura uscată rău – vezi câtă dreptate avea femeia cu ferma? ce bine că am recuperat şi a doua sticloaie cu apă, ne-a prinde bine, îmi zic şi imediat îmi vine să-mi trag pălmoace că mă pot gândi la din astea când babe s-a apucat să coboare geamul care ne desparte de orc. De om, pardon. Care într-o engleză cu accent parizian ne întreabă dacă ştim drumul spre Reykjavic, că el cu soţia s-au pierdut şi tare ar vrea iar în oraş şi că n-au GPS şi că dacă i-am ajuta….babe dă în râs, eu dau în râs, bietul francez dă şi el în râs – deşi uşor jenat, pun pariu că are impresia că râdem de el, când de fapt numai imaginaţia ea trăznită e de vină… anyway, găsim drumul într-un final şi Reykjavicul şi hotelul şi la fel o fi făcut şi cei din duba neagră. Ultimii kilometri sunt presăraţi tot cu ploaie. Babe nu se poate opri din râs, pe când eu îmi tot continui explicaţiile savante de mâtză puricoasă, şcolită pe cuptoru’ bunicii şi mult ştiutoare de păţănii pe dos în ţinuturi vrăjite. Dada, după cum vă zic… restul e poveste…