Islanda e toată formată din munţi, dealuri şi coline şi eu cred că fiecare din ele e pe veci îndrăgostită de mare. Altfel nu-mi explic dulceaţa cu care toate coboară spre ţărm, în pante voalate şi străbătute de o mulţime de pârâiaşe şi pâraie, toate învolburate, cu praguri albe de spumă, care curg, se-azvârl nebuneşte până se cotopesc cu apa nesfârşită şi sărată. Mă încearcă mereu un sentiment de linişte deplină când îmi las ghetele să curgă şi ele în jos pe trotuar, în căutarea mării, iar când o aflu, când dau de fiord, privirea mi se umple de nemărginirea de apă. E ciudat, fiordul nu e cum mi-aş fi imaginat, şi nu vorbesc de un fiord anume, ci de toate pe care mi-am astâmpărat ochii zilele astea. Cumva, mă aşteptam să le găsesc zbuciumate, aruncându-şi valurile şi spuma peste parapeţi, într-o încercare continuă de a dovedi omului că tot teritoriul rămâne al lor şi al mării. Ce am găsit, în schimb, a fost o salbă de fiorduri liniştite, înlănţuite unul de altul şi pătrunzând cuminte în adâncul insulei. Niciunde valuri, niciunde furii neptuniene, de parcă aici, la capăt de lume, marea şi fiordurile nu mai trebuie să dovedească nimănui nimic, supremaţia lor fiind recunoscută tacit.

De altfel, în Islanda Natura a învins. Ţara insulară care are o populaţie de circa 320.000 locuitori – cât Clujul, după cum zic Google şi Wikipedia – a ştiut să scoată ce-i mai bun din acest pământ unde dintre puţinele resurse naturale cea mai utilizată e în industria cimentului. V-am mai zis că doar 0,7 la sută din suprafaţa insulei e arabilă, deci nici vorbă să intre dinţii plugului în solul de bitum, pietre şi cenuşă. Dar oamenii locului s-au adaptat şi nu au comentat prea mult împotriva a ceea ce li s-a dat în urma tragerii la sorţi. S-au reorientat şi au dezvoltat cât au putut de mult industria energetică, bazată pe resurse hidrocentrale şi geotermale. De aceea ţara asta unde vântul şi vulcanii sunt la ei acasă, unde marea ţine ţărmul strâns într-un căuş are o industrie energetică din resurse regenerabile ce asigură circa 85 la sută din nevoia populaţiei. Resurse regenerabile, să ne înţelegem. Niciun alt stat nu a atins acest procent până acum, deşi mi-aş dori-o, ca iubitoare de natură până în cele mai mici celule ale fiinţei mele.

Că tot vă povesteam de ţărmuri şi de mare, sunt iachturi, vase şi pescadoare trase în docuri. Cuminţi, înşirate după o ordine care mie mi-e străină, îşi aşteaptă echipajele să le scoată în larg. Aproape 20 la sută din forța de muncă a insulei este ocupată în domeniul pescuitului sau al procesării peștelui. Sunt pescadoare mari peste  care îmi lunecă privirea, ce  folosesc plase imense pentru a pescui peștele de pe fundul oceanului. Bărcile cu motor, mai mici, care uneori aparţin aceloraşi companii sau alteori unor întreprinderi familiale, folosesc deseori undițe lungi pentru pescuit. Unele au firul lung de până la 16 km, având circa 20.000 de cârlige ataşate. În majoritate ambarcaţiunile sunt albe, iar dacă e soare pe cer – fie el şi unul cu dinţi – lucesc şi-ţi fac cu ochiul să vii mai aproape, să le vezi măcar de la câţiva metri distanţă, chiar dacă nu poţi urca la bord. Prora, pupa, babord, tribord, vele, tambuc, cârmă, cârmaci – enumăr în minte cuvintele învăţate în copilărie, când eroii lui Jules Verne ori echipajul „Speranţei” ridicau toate pânzele sus şi, colindând mările, îmi erau cei mai buni prieteni. Şi aparatul foto bliţuie în neştire,  imortalizând când o velă albă, întinsă sub cerul înalt ca o aripă de pescăruş, când unda rece a mării din care corabia se naşte ca o zeiţă a Nordului. Poate din iubire de mare, poate din alean de ducă, poate dintr-un raţionament aparte islandezii nici nu şi-au bătut capul să construiască pe insulă linie ferată. Islanda nu are trenuri, familiile au maşini ca să străbată ţinutul sau bărci mai mari ori mai micuţe ca să lege un ţărm de altul. Şi le e de ajuns. Aşa cum şi mie mi-e de ajuns să fiu acolo, lângă apa fiordului, ca să-mi las privirile să zburde şi să colind, departe de tot, în larg. Şi-n timp ce vântul continuă să-mi arunce pletele în ochi, mă încăpăţânez să nu-mi pun de astă dată căciula pe cap, ci să rostesc încetişor, doar pentru Minulescu, versurile ce mi-au hrănit atâţia ani imaginaţia când era vorba de fiordurile Nordului:

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată…

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe – călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete…

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…
………………….
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunïe

(Celei care pleacă – Ion Minulescu)