Pentru mine, Islanda miroase a mare şi a zbor de pescăruşi. Ţărmurile largi şi abrupte sunt bântuite doar de-un vânt năprasnic – prea intens ca să-l mângâi în metafore şi să-i zic briză. De-aia nici cele 9 grade pe care mercurul termometrului se încăpăţânează să le arate nu mă ajută cu nimic când de fapt le simt ca fiind mult mai puţine.

Am pornit să străbatem insula spre nord, ;oseaua se ]ntinde paralel cu marea. Ploaia de ieri a făcut loc azi unui soare frumos, ce ar vrea cumva să zvânte cerul de umezeală. De-o parte a şoselei, marea se întinde cenuşie şi fără valuri, de altă parte munţii – nu prea înalţi şi complet lipsiţi de copaci. Până la munţi, o fâşie de teren e tot o groapă şi-un gropoi, unele de 2-3 metri adâncime şi tot atât lăţime, dar şi coclauri cam la fel de mari. E ca şi cum un copil uriaş s-ar fi jucat cu plastilină, pur şi simplu frământând-o şi lăsând-o aşa, să dospească niţel, cât trage el un pui de somn de amiază. Pe mine tot solul ăsta făcut parcă din boabe mărunte de bitum şi răvăşit ca după un bombardament demn de al Doilea Război Mondial m-a dus cu gândul la Mordor, din „Stăpânul Inelelor”, şi mi-am zis că tare greu o fi de străbătut la pas ţinutul. Uneori gropanele şi coclaurile sunt îmbrăcate în muşchi verde, maro şi roşu, după cum ţi-e norocul şi pivirea. Tot din loc în loc, coastele munţilor pufăie vălătuci grei de abur alb, semn că apa fierbinte de sub scoarţă vrea să iasă afară.

Casele sunt rare, pierdute în mijlocul fâşiei de bitum şi muşchi. Între un vecin şi celălalt sunt câteva sute de metri, nici vorbă de privitul peste gard din Ardeal. Doar 0,7 la sută din solul insulei e arabil, aşa că nici o clipă nu mă aştept să văd semne de agricultură în peregrinările noastre. Ridic aşadar cu mirare din sprâncene când dau cu ochii de o mulţime de baloţi de paie împrăştiaţi pe o fâşie de teren. Până să mă dezmeticesc din goana maşinii, au rămas în urmă, dar acum de la şosea până la mare, pe-un tăpşan nu mai lat de 50-60 de metri pasc oi. Să fie cam o sută, păzite de-un câine lăţos şi negru pe care mintea mea îl botează subit Bismarck (nu mă întrebaţi de ce şi ce legătură are asta cu Islanda şi vikingii, că habar n-am). Între oi şi şosea, două fire de sârmă – mă întreb dacă ăsta o fi gard electrificat?! – între oi şi  mare – nimic decât un fel de plajă de vreo 4 metri lăţime, plajă de bitum şi pietroaie cât găleţile, fireşte. Dar turma nu vrea la scăldat, nu vrea să treacă marea înot, paşte aşa tăcută firele alea rare şi puţine de iarbă şi-mi dă mie prilej să casc ochii şi gura ca în copilărie când am văzut prima dată la cinema E.T.

Ca să-mi domolească mirările babe sugerează să prânzim, mai ales că pe dreapta, sub un şir de creste pierdute-n pâclă se zăreşte o cabană pescărească pe care scrie mare „Restaurant”. Când ne apropiem, construcţia de lemn pare şubredă rău şi mâncată de ploi, dar tanti care ne iese în întâmpinare ne face semne largi să poftim. Şi poftim, mai ales că înăuntru ne învăluie un miros cald şi aromat de peşte. Comandăm o pizza cu peştică pentru babe şi ceva paste cu chiftele de peşte pentru subsemnata. Şi mâncăm, şi ne tihneşte, şi ne pică tare bine lunch-ul pescăresc. Nu că ne-am simţi mai vikingi după masă, dar măcar ne pregătim să facem iar faţă vântului de-afară comandând şi nişte felii de tort. Apropos, torturile islandeze fac toţi banii (preţurile în Islanda sunt aproape ca în Londra) şi-s făcute în casă, cu ciocolată adevărată şi cu frişcă de-aia bună, cum am prins eu în copilărie, la cofetăria de la Galerii din Zalău.