Se pare că minţile unora o iau razna rău când e vorba de funcţii, atribuţii, responsabilităţi sau orice fel de grade, care îi face să fie şefi fie şi doar cu numele. Poate îi incintă la maxim vorba aia românească care zice că şefu’ are întotdeauna dreptate sau cealaltă, cu şefu-i şef şi în şanţ, care merge drept la suflet ălora, de le place să tragă la măsea cu orice ocazie şi la orice oră. Oricare ar fi dedesubturile psihologice a ideii de şef, e clar că aerele cresc odată cu funcţia, chiar dacă nimic nu e făcut să dureze o veşnicie. Introducerea fiind făcută, o să vă spunem o istorioară care a avut loc la o şcoală mai silvană decât celelalte din Şimleu şi care a lăsat, la propriu, cu gura căscată un părinte, care a riscat să-i pună o întrebare mai simandicoasă directoarei în funcţie. “Şi… ce mai ziceţi de soarta învăţământului?” “Învăţământ?! Care învăţământ?!” “Păi, ăsta, de aici, din Şimleu, din şcoala asta,” a ezitat părintele, simţind după tonul interlocutoarei că nu-i a bună şi că a atins ceva coardă dezacordată. Răspunsul, însă, a venit promt: “Fie cum va fi, că nu mă interesează, directoarea să rămână în funcţie.”