S-au schimbat câteva lucruri de când am plecat din România. S-au schimbat pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, cum zicea nea Caragiale, stând ascuns de zăpăşeală la umbra vreunei terase de vară. Bunăoară, traficul din Cluj a devenit mult mai haotic, iar străzi care altădată erau circulabile au fost închise ori sunt acum cu sens unic. Cum din goana maşinii, ca pasager în dreapta, ochii mi-au fugit mereu aiurea-n tramvai şi nu m-am prea sinchisit de semnele de circulaţie, pusă acum în situaţia de a-l ghida pe babe-ul meu şofer al proaspetei dube închiriate m-am simţit ca picată din lună direct pe străzile bătrânului Cluj, care – din păcate – nu avea răbdare cu nedumeririle mele de om năuc. Cum ziceam, am închiriat o dubă din aeroport. De nevoie, dat fiind că aşteptam oaspeţi din Germania. Deci ca să nu le amărâm existenţa trămbălindu-i cu busul ori cu maxi-taxiul de la Cluj la Zalău, ne-a venit mie şi lui babe ideea să închiriem din aeroport o maşină cu şapte locuri. Zis şi făcut, fără să ne dea vreo clipă prin cap că la preţul uriaş pe care l-am achitat – şi am ales firma cu cele mai mici tarife (!!!) – ne vom trezi încăruţaţi într-o dubă. Mare şi lungă cât o zi de post, albă şi nou nouţă, după cum ne-a informat mândru angajatul firmei clujene. Ei, dacă asta avem, cu asta defilăm, aşa că am pornit-o spre Cluj cu gândul câ până aterizează avionul de Germania avem vreme să aruncăm o privire şi să mâncăm ceva. Până aici toate bune. Eram toţi trei mulţumiţi, eu, babe-ul de la volan, şi Alexandra, colega mea (româncă) din Londra, care ne însoţise să vadă Ardealul. Ca să fiu sigură că avem unde parca hardughia, mă informasem în prealabil despre o parcare care ar fi trebuit să fie cum treci uşor de Piaţa Mihai Viteazul. Buuunnn!!! Aşadar, cum eram noi lângă piaţa cu pricina şi am dat cu ocheanele de un semn cu „P“, adică parcare, am urmat instrucţiunile. Şi ne-am trezit la intrarea în parcarea de-i zice „Leul“, unde când să-i dăm ‘nainte, vedem că scrie că-i voie doar cu maşini de maxim 2,1 m înălţime. Oprim brusc (nu ştiu dacă ştiţi cât de abruptă e intrarea în parcare, aşa că zic eu: E!!!) şi Alexandra sare jos să măsoare din ochi dacă încape vagonul închiriat. Încape cam la centimetru. Aşa că-i dăm înainte, cu inima cât un purice şi strângând din fund, de teamă să nu auzim hârşâituri deasupra capetelor. Teamă ce ne trece imediat şi e înlocuită de alta, mai mare, când realizăm că sărăcia de parcare nu are etaje, ci e available doar după ce coteşti mereu până ameţeşti şi ajungi tocmai sus, coturile fiind scurte şi dese, iar vagonul mare şi lung cât o Luni, Miercuri şi Vineri de post, toate una laolaltă. Alexandra mai sare o dată jos şi dă ceva indicaţii, cât urlate, când bătând din mâini ca o elice de ventilator stricat, mormâi şi eu ceva acolo, babe face comparaţii între parcările lui din Germania natală şi asta din Cluj, eu nu înţeleg de ce soră-mea ne-ar fi trimis la o aşa parcare afurisită, Alexandra fuge după vagonul care încet ia curbă după curbă şi sare în el din mers, eu îmi pun mâinile în cap şi cobor nişte blaglosovenii peste toate firmele de închirieri cu furgonete, cumva, cumva suntem în sfârşit la nivelul cu locurile de parcare. Aflăm unul, parcăm şi coborâm în stradă, cu 2 kile mai uşori fiecare, pun pariu. Stresul te face mai slab ca Drăguşanca în timp record, jur. După puţină învârteală, găsim un restaurant central unde ne punem burţile la cale. Mâncarea e excelentă, preţurile la fel dacă le comparăm cu cele vestice, toate bune şi frumoase până tre’ să o luăm iar către aeroport să ne culegen de-acolo oaspeţii nemţi. De data asta, reuşim să scoatem relativ uşor furgoneta, baiul e că traficul la ora 16.30, vinerea, în Cluj e horror cu H mare. Ce GPS? Ce calm la volan? Curgeau claxoanele şi Dumnezeii în jur şi se circula bară la bară într-o veselie. Evident că am întârziat. Evident că babe – care-mi repetă mereu că „5 Minutem vor der Zeit ist die deutsche Pünktlichkeit / să fii la o întâlnire cu 5 minute înainte de ora fixată e punctualitatea nemţească” – cam mormăia dn spatele volanului, dar important e că ne-am pescuit oaspeţii obosiţi şi înfometaţi şi am pornit-o către Zalău. Nu ştiu cum se face, dar javra de GPS ne-a ghidat mereu către autostradă, către brava bucată de autostradă care – săraca – chiar şi acum duce in the middle of nowhere.

Din goana maşinii

Până am ieşit pe drumul către Zalău a durat o vreme, traficul infernal ţinând să demonstreze că poţi fi cu adevărat pierdut în tranziţie vineri, la orele după-amiezii, în oraşul de pe Someş. Numai bine ca nemţii încăruţaţi în vagonul de maşină să apuce să bage de seamă blocurile comuniste, străzile mărginite uneori de conducte uriaşe de apă sau gaz, sârmele şi cablurile de tot soiul care atârnă de la un stâlp la altul sau leagă o clădire de alta şi alte multe şi mari minunăţii. Pentru că, vedeţi voi, nu am luat-o prin centru, ci am străbătut tot Irisul şi trebuie să recunoaştem că nu e the best of când vine vorba despre cartierele Clujului.
Când puhoiul de maşini s-a revărsat din Baciu şi, în sfârşit, ne aşteptau cam 75 de kilometri de drum aşternut prin satele ardeleneşti, am respirat toţi verde. La mijloc de mai, culmile şi dealurile printre care sunt pierdute aşezările umane din această parte a ţării sunt absolut superbe şi mărturisesc că mi-a fost un dor teribil de ele. Miroseau cumva a ploaie proaspăt căzută şi a vânt răcoros, iar la geamurile vagonului nostru fiecare din noi scotea exclamaţii de încântare. Măcar cumva natura şi-a luat revanşa şi toate cele păcătuite prin Cluj au fost cumva uitate. Bucuria mea cea mare a fost când l-am auzit pe babe zicând în nemţeasca maternă: „Vezi, mamă, ţi-am zis eu că asta-mi place mult în România: aici natura e nealterată, e vie şi aşa cum trebuie să fie”.

Vechi şi nou

Yes! Yes! Yes! la fel de mult m-am bucurat când am descoperit Zalăul ca fiind curat, cu trotuare mult îmbunătăţite faţă de ce ştiam, gara oarecum renovată – arată mai bine ca înainte, dar are un aer de lucru uşor nefinalizat, lăsat în coadă de mătură, că poate, poate… Cred că gării i-aş da nota 6,5 din alea 10 cu care ne-a învăţat sistemul comunist. Apoi hala agro-alimentară, care era în construcţie când am plecat, acum e utilizabilă, iar tarabele ce erau altădată afară au dispărut. E şi aici oarecum un plus, dar mă întreb dacă nu cumva e prea rece iarna între ziduri? Că dacă da, săracii oameni… M-a bucurat cumva că locul ăla al nimănui din spatele Muzeului a fost asfaltat şi a prins formă pietonală. Dacă ar fi după mine, aş adăuga nişte copaci şi bănci şi poate mai multe ronduri cu flori – în Vest fiecare colţ betonat e îmblânzit cu flori şi verdeaţă, cred că ne-ar ieşi şi nouă chiar bine. Numai să vrem.
Babe a băgat de seamă că în Crişeni fiecare casă are un pod nou peste şanţ. Arată bine, ordonat. Fosta Haltă CFR Gârcei s-a năruit de tot, pereţii au căzut grămadă unul peste altul, cu cărămizile dormind somnul de veci în culori ruginii. La câţiva metri lângă, două grămezi de deşeuri şi gunoaie. Păcat. Păcat că acum când în sfârşit deponia de la Crişeni, aflată la nici jumate de kilometru distanţă, e acoperită şi ascunsă frumos de un strat de iarbă verde ne aruncăm încă jegurile unde apucăm. (Mi-am adus brusc aminte de 2010, când am coordonat Let’s do it Romania în Sălaj şi când din pădurea Gârceiului am scos o mulţime de saci de deşeuri… oare cum o fi sub stratul de frunze acum?).
Mi-a tresărit inima de bucurie când am văzut public numeros la Grădina Botanică din Jibou. Ştiu câtă grijă, strădanie şi răbdare pun angajaţii de acolo în munca lor zilnică, aşa că vizitatorii nu sunt decât o acreditare nerostită că e de bine.

România nu e cea de la TV

V-am zis că am adus oaspeţi din Germania, acum să vă spun şi cum au trăit ei mini-vacanţa pe tărâm mioritic. Pe scurt, din exclamaţie în exclamaţie. De uimire şi încântare. Ba că preţurile sunt incredibil de mici faţă de ce au ei acasă, ba că mâncarea e fabuloasă, ba că natura e splendid de verde, ba că România e frumoasă. Şi da, România nu seamăna nici cu ce şi-au imaginat ei, nici cu ce au citit ori au văzut în presa germană. Slavă Domnului că nu!