Tăndălău pofticios fiind, mi-am luat o prăjitură şi m-am dus în parc, în ăla proaspăt renovat-în curs de renovare, să pot s-o savurez liniştit. Urc scările şi muşc sănătos, apoi dau să mestec, după care îmi cad ochii pe chestia din imagine, asta din fotografie. Acuma, poate nu-i ceea ce pare, însă am uitat să mai mestec bucata de prăjitură, care a rămas atârnată în colţul gurii. M-am uitat în jur. Nu se turna niciun film pentru adulţi, deci chestia aia e pe bune acolo, ca ornament. Pe lângă mine, nişte copii se jucau, aşa că, om mare fiind – aşa zice în buletin – am avut impulsul să-mi dau jos haina şi să acopăr chestia, fiindcă, nu-i aşa, lecţiile de biologie încă nu se predau la vârsta asta. Apoi mi-am zis că, oricum, ăştia-s prea mici ca să dea cu conotaţiile unul după altul, aşa că am lăsat haina pe mine. Bucata de prăjitură, în schimb, a rămas în colţul gurii. Un câine, oprit în faţa mea, stătea cuminte şi aştepta să cadă prăjitura din gură. Ori poate se uita la omul din faţa lui care se uita oarecum tâmp la chestia aia albă care trona, e drept, vânjos, în parcul central. Bine, pentru el era simplu, că ajungea uşor în zona mediană unde putea face o comparaţie succintă între chestia lui şi chestia parcului. Evident, şi-a dat seama că n-are cum concura la mărime cu chestia albă, aşa că, neavând ce face, a rămas cu ochii ţintă la bucata de prăjitură care, încă, îmi atârna în colţul gurii. Într-un final, mi-am revenit din şoc şi am plecat mai departe, cu tot cu bucata de prăjitură, şi am lăsat chestia albă mare la locul ei, cu câine cu tot. Întrebarea rămâne: ce- o mai fi şi aia?