Cum se face că iar scriem despre treaba mică, numai pișercoșii-s de vină. Că nu-s în stare să deosebească veceul de restul, așa că, unde le vine, acolo se și slobozesc, care cum poate – pe pereți, pe stradă ori în gara cea nouă, care, înainte de a fi inaugurată cu șampanie, se inaugurează, zilnic, cu treaba mică, recte pipi. Acuma, nu știu dacă gara are veceu funcțional, da’ pasaj subteran care duce la peron are. Și, dacă are, ce să facă omu, atunci când îl scapă? Se descheie la prohab, ori nu, și, printre oameni, mai ales printre oameni, că-i mai palpitant pentru rasa pișercoasă, se sloboade mai cu spor atunci când intră trenu’ în gară, că, nu-i așa, nu mai trebuie să scuture el, pișercosul, chestia flască din dotare, că o face trenu’ în locul lui. Bine, în perioada asta, pișercosul din poză are circumstanțe atenuante. Vine Paștele, și, se știe, obiceiul de Paște, pe lângă îmbuibatul cu mâncare și, mai ales, băutură, mai zice și ceva de stropit. Așa că pișercosul, evident, cu evlavia la purtător, nu face altceva, în sinea lui, decât să se antreneze pentru stropitul de paște, din poziția stând în picioare. Și, da, poate că ar fi putut să meargă la 20 de metri, până la veceu, dar atunci cine să-i vadă strădania lui de a face drept, și nu pe pantaloni, nici ai lui, nici ai celorlalți trecători prin tunelul cel nou din gară? Plus că, dacă animalele pot să facă unde vor ele, el, omul, de acolo de unde s-a cocoțat, adică în partea de sus a lanțului trofic, de ce n-ar putea?