Dacă ieși afară din casă, n-ai cum să nu te întâlnești cu “Dă-mi un leu, să-mi iau o pită”, “Dă-mi un leu pentru prunc, să-i iau lapte” ori “Îmi dai un leu?”, toate sub forma unor cerșetori de proveniență țigănească, recte romi, care-s la tot pasul. Ee, și tot așa și în zi de septembrie, când, înainte să văd cine zice, dau de mâna întinsă și aud: “Dai, domnișor, un leu, să-mi iau o pită? Îmbucura-te-ar Dumnezo ca pă Mircea!” Și dau să duc mâna la buzunar, da’ m-a oprit Mircea. Adică, să mă îmbucure ca pe Mircea? Care Mircea? Acuma, se știe, că a ieșit la suprafață de ceva vreme, un Mircea pe care să-l știe toți țiganii ar fi fratele bulibașei peste România, care, e drept, s-a bucurat și se mai bucură de câți bani a făcut cu Românica în ultimii ani. Da’ cum să mă îmbucure ca pe el? Ori n-au auzit toți țiganii că Mircea nu mai e disponibil, iar la pușcărie nu cred că mai poți să te bucuri (nu că ar face el pușcărie pe bune)? Așa că las buzunarul în pace, că sigur nu vreau să mă bucur ca Mircea. Ori să fi zis cetățeanca romă despre Mircea cel Bătrân? Bă, nici ca ăla nu vreau, că la cât s-a bătut și s-a tot bătut cu turcii, io nu vreau, că n-am nimic cu turcii. Atunci, care Mircea? Ori o fi ceva sfânt protector al cerșetorilor și n-am auzit noi, ăștialalți, necerșetori? Oricum, ca să fiu sigur că n-o să mă bucur ca Mircea, în cine știe ce fel dubios, și-apoi să sară înregimentații politici pe mine, cum că “ahaaa, nu ești cu noi, deci ești împotriva noastră”, am lăsat definitiv buzunarul în pace, și mi-am văzut de drum. Da’, totuși, care Mircea?