Cu bunica la telefon și cu agenda pe genunchi, încerc să-mi schițez, ca pe o hartă, ulița unde a trăit familia mea. Așadar, dacă din drumul principal al Mirșidului faci la dreapta și  treci bariera, iar apoi faci încă o dată la dreapta, la o aruncătură de băț dai de Calea Zălaului. 

– Pe stânga, cum începi să urci, era pe atunci casa lu’ Ghiorghia Petecului, el era de-o dată cu mine. Tăt împreună merem la școală, apoi la danț, la corindat. Ghiorghia mai ave un frate, Petrea, care, după ce s-o-nsurat o stat dinjos pe ulicioară, ave casa între a lui bădica Chiorean și a Văsălichii Petrii Mării. Petrea o avut două fete, pe Mărie și pe Carolina, iară Ghiorghia, care s-o luat cu tanti-ta Vironica, tăt două fete o avut, pe Mărie și pe Valerica. 

 – De ce li se zice a Petecului, buni?

– Așe li s-o zis lor, de când îi știu eu. La tătă lumea i s-o zis într-un fel sau altul.

Cunosc casele și oamenii de care îmi povestește bunica. Fetele Carolinii Petecului și copiii Măriei, sora ei, sunt puțini mai mari ca mine, în timp ce cu copiii Valerichii, Ionuț și Anca, și cu fetele celeilalte Mării, Diana și Adina, m-am jucat pe Calea Zălaului când toți eram puțin mai înăltuți de tăblia mesei.Vizavi de casa lui Ghiorghia Petecului, stau aliniate trei case, înșiruirea lor fiind paralelă cu calea ferată și drumul principal.

–  În prima locuia Trăianu’ lu’ Gusti, tata Vironichii. Vironica o fo’ deodată cu mine, doară o știi și tu. Când s-o măritat, s-o dus după Ghiorghia Petecului, cum ți-am zis, numa’ o trecut dintr-o casă-n alta, peste uliță. Lângă Trăianu’ lu Gusti, care era deodată cu măicuța, ave casa fratele lui mai mic, Văsălica lu’ Gusti. Badea Văsălica era un bărbat înalt, slab, care mai mereu purta năframă înnodată sub bărbie, ca femeile, și abia peste ea clopul de paie.

 – De ce purta năframă, buni?

– Da’ eu de unde să știu de ce purta? Așe purta el. Zicea că-l dor urechile și că îi continuu frig. Nu l-am prins fără ea. Nu o purta tătdeauna, da’ de cele mai multe ori o purta. Era un om liniștit și la fel erau și  muierea și fata lui

.- Parcă el știa să toarcă ?

– Tumna așe, da! Tare mândru și binie torcie, vinie tătdeauna sara la noi ori în habă și ave la el furcă și fusul. Lucra tare repede și bine, ave un spor de numa’ te-ndemnai de la el! Mai că nu-ți vinie ca fată fecioară să te lași la el, că doară ți-era și rușine, să toarcă  un om mai bine și mai spornic ca tine! Și știa spune tare fain povești! Ți-oi spune odată de asta, de poveștile auzite de la Văsălica lu’ Gusti!

 – Și dincolo de casele lor mai stătea cineva?

– Da’ cum nu? În spatele casei lu’ Văsălica stătea Buruieneasa, cea mai avută femeie din sat. Ți-oi zice oarecând cum mergeam la ea la sapă. Buruieneasa n-o avut copii, așe că locul ăla unde o stat ea o fost cumpărat apoi de o familie de unguri. Amu, chiar de nu o stat pe Calea Zălaului, îți spun ca să știi: mai jos de casa Buruienesei, da’ pe celaltă parte, demult, când eram încă fată, nu era nimic, era numa’ rât, da’ după ce o vinit lege și s-o dat pământurile înapoi la oamini, acolo o căpătat pământ și Ghiorghia Pop și și-o făcut casă cu Mărie lu’ Ciuri. De-aia la Mărie i s-o zis Mărie Ghiorghii de pe Rât. Da’ să ții minte că asta o fo’ mult mai târziu, cam pe când eu eram deja luată cu bunicu-tău și ne făciem și noi casa în Lăcșor. Când o vinit Colectivu’ și CAP-ul, on pticuț mai încolo de casa Mării s-o făcut Grajdurile, dacă ți le amintești.

– Mi le amintesc. Erau clădiri lungi, cu geamuri mici, zugrăvite în alb. Cam cădea zugrăveala în multe locuri…

– No bine, cum n-a cădie, că nimeni nu s-o ocupat cum trebe de ele atâta amar de ani? Da’ amu știi cum o fo’ orânduită ulița chiar cum dai să urci pe Calea Zălaului în sus.

– Da! Cine stătea chiar pe Calea Zălaului?

– Apoi de la Petecu’-n sus, tăt pe partea stângă, era casa lu’ Ghiorghia nost, Ghiorghia Crișan, frate cu moșucu’, iar apoi era casa noastră. Vezi tu, tata lu’ moșucu’, adică străbunicu’ meu, o fost neam cu Buruieneasa, era din neamul Burienilor și o fost avut, da’ și-o băut tăți banii și tătă averea. Mai nimic nu o avut ce lăsa la copii, că trei copii o avut: pe moșucu’ Vasile  – el era cel mai mare, pe Ghiorghia – mijlociul, și-o fată care o șezut în Zalău, cum meri pe Florilor ave casa… No, cum tăt, tăt s-o dus pe băutură, la feciori le-o lăsat o pălmucă de pământ, o jumătate de iugăr, care împărțită în două abia de o ajuns la feștecare să-și facă on ptic de căsucă, un grajd mnicuț și două, trei cotețe. Ghiorghia și-o și schimbat numele din Burian în Crișan, zice-se că de supărare și ca să uite povestea, da’ ce știu eu de îi drept ori nu?! Numa’ cum ți-am spus, era căsuca lu’ Ghiorghia și apoi căsuca noastră, numa’ gardul le despărție.

 – Ca să vezi! Eu îmi amintesc doar ca între noi și casa Petecului stăteau Valentin și  Livia Ietea…

– Drept, da’ aia o fo’ numa’ mai târziu, că doară Ghiorghia, cel care și-o schimbat numele, o avut trei copii: pe Livia de care-ți amintești tu, pe Traian – care locuiește în Anina (Caraș Severin) și pe Iuăn – o stat în Jibou, da’ o murit, săracu’. No, Livia s-o măritat după Valentin Prunea, iară Ietea le era porecla. 

– Serios? Era porecla? Eu credeam că așa era numele de familie!

– Da’ de unde! Prunea era numele de familie! Îmi vine să râd când aud ce zici! Badea Valentin și soția lui,  Livia, n-au avut copii. Și-ar fi dorit, semn că au și vrut să o adopte pe una din fiicele lui Traian, fratele Liviei. Ani la rând, când era vorba de mers ori de trimis pachete și scrisori la Anina, unde bunica Anica a locuit după ce s-a căsătorit, Livia și Valentin erau pomeniți, într-un fel sau altul, în discuție. 

– Au vrut să ia de suflet pe una din fetele lu’ Trăian, tare dragă le-o fost, dar ea n-a vrut să stea, a ales să se mărite și să se mute la casa ei. La bătrânețe, pe Valentin și pe Livia i-a îngrijit un copil de-al lu’ Cornelea, la care a rămas apoi casa și tăt. Da’ a ținut la ei, i-a îngrijit bine și vezi că a fost aici, în sat, lângă ei. Mi-i amintesc destul de bine, el fiind roșu în obraji și zicând tot la a doua frază “miluit fie numele domnului nostru Iisus”, iar ea, o femeie nici prea subțire, nici prea împlinită, cu păr argintiu sub baticul verde și cu un semn mare pe bărbie, din care ieșeau fire argintii de păr, așa cum avea, spre anii târzii ai bătrâneții, buni Carolina.

– Nu ți se pare că Livia semăna oarecum cu buni Carolina, cu mama dumitale?

– Da’ cum n-a semăna, că doară au fost verișoare dulci, copii din frați adică?Bucuroasă că am priceput, în sfârșit, încă un tâlc al poveștii celor de pe Calea Zălaului, continui cu întrebările.

– Și mai sus de casa noastră?

– Apoi în spatele casei noastre o fost casa lu’ Văscan, el cu Văscănoaie n-o avut copii, așe că o luat de suflet un prunc din Ortelec, îi zice Iuăn Chereches. Cu el și cu soră-me Lodovica e o altă poveste, om avea noi vreme și de asta. Amu ce tre’ să știi îi că Iuăn s-o dus ‘napoi în Ortelec, iar Văscan și muiere lui o murit singuri. După casa lu’ Văscan, o fo’ casa lui Purcelu’. Sabou îi chema pe ei ca familie, iară bătrânu’ o avut două fete și doi băieti, din care unu’, Vasile, mi-o fo’ drăguț.

– Da? Înainte să îl cunoști pe bunicul?

– Înainte dară, da’ nu povestim acuma de el. Acum vorovim de Calea Zălaului. No, după casa Purcelului, vinie aia a Blăgoii, adică a lu’ Todier Silaghi, venit în Mirșid din Moigrad. La Silaghi i s-o zis Fluștuc în sat, iar fratele lui, Iuăn, era însurat cu mătușa Floare – sora măicuții și fata cea mai mare a moșucului și a mămuchii. Mai sus de casa lu’ Fluștuc era casa Pupului, da’ tu nu i-ai prins. Pe când te-o avut mă-ta pe tine, a Pupului o vândut casa la a lu’ Pișilica. Da’ pe ai lui Pișilica sigur ți-i amintești, o avut două fete și doi băieți.

– Da, Violeta era una din fiicele lor.

– Da. No, dincolo de casa lor, cum ar veni pe dreapta când urci pe Calea Zălaului la deal, era casa Motoroii. Să știi că grădinile ălora trei case dinjos – ale două a lu’ Gusti și a Buruienesâi – fujieu tumna până sus, de-aia până la casa Motoroii, nu mai era nimic pe dreapta. Ai prins-o și tu, da’ e drept că erai mnicuță tare.

– Mi-o amintesc, mergeam la ea cu buni Carolina. Zicea buni “Hai, Mihaielă, să merem până la leli-ta Motoroia” și mă lua de mână și așa urcam până la casa ei.

– Îți amintești? Așe îi cum zici, măicuța mere bugăt de des la Motoroie, erau cam de-o dată. Mai voroveu de una, de alta, mai mere cu lucrul, ca-ntre vecini.
Mi-o amintesc pe Motoroaia ieșind pe ușa căsuței cu tărnaț și scuturând zadia cu mâinile, să cadă în praful ocolului cine știe ce urmă de praf adunată în pliurile materialului. Buni Carolina se așeza pe trepte, iar eu pe o treaptă mai jos, la picioarele ei. Nu-mi amintesc ce povesteau, dar țin perfect minte cum Motoroaia aducea mereu din casă o tăpșie de semințe și se așeza pe treptele mici, lângă noi. Mâncam semințe, scuipând cojile pe pământul bătătorit al ocolului, unde erau înhățate rapid de pliscuri tăioase de găini. “Na! Că nu vă săturați, în amarul vostru!” zicea Motoroaia, scuturând mâinile și zadia către galițele înfometate. 

– Tumna așe făcie cum zici! Mă mir că ții minte, că erai numa’ un ciot. No, după Motoroia, vinie casa lu’ Chiorean.

– Chiorean? Parcă mătușa Ileana era a lu’ Chiorean.

– Da, da’ asta îi o altă poveste de care om vorovi altădată. Ce vreu să-ți spui amu e că după Chiorean, vinie casa lu’ Vereș, cu on ptic de grădină, iară de-acolo-ncolo, Calea Zălaului urca tăt în sus, tăt în sus, până să pierdie în Pădurea Satului. 

– Să știi că nu mă așteptam să fie atâtea case pe vremea aia, pe Calea Zălaului. Acum, că-mi spui de ele, pe o parte mi le amintesc foarte bine, pe altele nu. Dar numele toate mi-s cunoscute, asta-i sigur! Și îmi dau seama că am sărit peste o grămadă de povești, la care trebuie să revenim. Dar, buni, nu ți se pare că e foarte încâlcită viața într-un sat? Adică, uite, numai pe Calea Zălaului și câte familii cu mulți copii, care ba s-au măritat cu unul, cu altul, ba erau mulți cu același nume, ba au venit aici din alt sat, ba au plecat departe. Cam ca-n Turnul lui Babel, știi cum zic?

– Știu cum zici, da’ tu crezi că numa’ în sat e așe? Peste tăt e așe, că-i sat, că-i oraș, oriunde ai fi, viața tăt Turnu’ lu’ Babel e.

– Păi și-atunci?

–Și-atunci ce? Ori înveți să te descurci, ori ești tolomac rău și poți să ai în traistă și pita, și cuțitul, că tu tăt flămând mori.