Ăștia, politicienii, cred că totu-i o joacă de-a alba-neagra, așa că, atunci când îi trece pe ei și își simt vezica doctrinară plină, se revarsă peste tot în jur. Și, dacă tot e să se joace, încep să se joace cu posturile de directori de la instituțiile care, își zic ei, pot să bage câte o sulă în coaste, la nevoie. Și încep să schimbe schimbarea care a fost la schimbare nu demult, fiindcă ăștia își schimbă partenerii și dușmanii mai des decât convingerile. Bine, cu convingerile politice e simplu: dacă iese ceva bine, dacă nu, se schimbă partenerii, se schimbă stânga cu dreapta, ca să nu obosească și să nu se învețe obiectul doctrinar cu mișcările venite doar dintr-o parte. Apoi, după ce mișcările de “du-te, vino”, evident politice,  se mai liniștesc și nu se mai aud scârțâituri pe sub mese ori pe scaunele de partid, se apucă și trag scaunele de sub directori, ca apoi să poată râde a satisfacție, că cum i-a dat cu curu’ de pământ pe ăia pe care tot ei, dar cu altă mână, i-au pus acolo cu ceva vreme înainte. Acuma, omu’ simplu ar putea să se întrebe că ce nu era bine cu directoru’ de dinainte. Numai că homo politicus ar rămâne mut, zâmbind tâmp, ca să nu cumva să scape ceva păsărică pe gură, ca să trebuiască să inventeze apoi ceva pixel albastru, așa că întrebarea ar rămână pe post de coitus interruptus, moment în care singurul satisfăcut ar fi același homo politicus, pe post de voyeur cu o singură culoare în privire. Cea a banilor. Doar nu este vreunul atât de naiv să creadă că pe ăștia îi interesează și altceva în afară de bani?