Când joci în deplasare, la sute ori mii de kilometri de casă, atunci foamea îţi dă târcoale într-un hal fără de hal. Dar nu e o foame obişnuită, nuuu, e o foame cruntă de bunătăţuri de acasă, cu gust de copilărie şi de demult, când te hrăneai din oala mamei şi a bunicii (ori de la ABC-ul din colţ, că foamea asta ca un balaur te apucă subit fie şi când te gândeşti la banalele rafturi cu conserve, pateu, şuncă ori salam, fie el de Sibiu ori nu). Azi am mâncat amandine. De casă. Cu ciocolată multă, cremoasă, din plin. De Crăciun am mâncat salată de boef. Şi de Sf. Andrei am halit salată de vinete. V-I-N-E-T-E, ca să vă fie clar. Şi nu glumesc. Evident că nu-s eu mare meşter bucătar, dar cum lucrez împreună cu o mână zdravănă de români frumoşi, gătesc ei şi pentru noi, ăştia mai nepricepuţi. Şi împart, împart cu un drag pe care îl simţi în glasul ăla fain cu care te îmbie. Şi jur că nu poţi zice nu, oricâte cure şi diete îndrăcite ai ţine, oricâte facultăţi ai avea ca să te simţi prea low că râvneşti la pâine cu parizer ori mazăre cu cârnăciori. Oricâte fandoseli te-ar înghionti de la spate, VREI.

Dacă aţi fi văzut mâna mea de români frumoşi cu o săptămână înainte de 1 Decembrie! Făcusem rezervare la un restaurant românesc românesc, pentru noi toţi, plus perechile fiecăruia – români ori de altă naţionalitate – şi timp de şapte zile s-au scris şi rescris liste cu ceea ce visa fiecare să aibă în farfurie. Ce target? Ce închidere de lună? Ce PDP-uri şi scoruri? Oamenii mei visau ciorbă de burtă, tochitură, ciolan cu fasolică, pomana porcului şi alte alea. Şi eu împreună cu ei. La fel visăm la comun la pachetele primite de acasă. Dacă vin din Botoşani ori Galaţi, au borş în câte-o sticlă pitită printre bulendre. De vin din Harghita ori Bistriţa, visăm cu ochii cât cepele cozonaci ungureşti. De vin de la Comăneşti, e rost de slănină, că pune tanti Filica slăninuţă de-aia bună, pocalită bine în hârtie de ziar, aşa cum ar pocali-o şi buniţa mea. Şi Doamne fereşte să îndrăznească vreunul să se lege de ziar, că facem tărăboi! Sănătos, nesănătos, n-are face, e rost şi gust de copilărie aici, de dimineţi furişate, când cu slănină din ziar îţi bifai micul dejun, în doi timpi şi trei mişcări, ca să tufleşti apoi rapid căciula în cap, mănuşile la purtător şi să o zbugheşti la săniuş. În ultimul pachet primit de Eduard de la Bucureşti au fost sarmale şi salată de boef, Alexandra aşteaptă de acasă o pungă de fasole şi una de gris, iar Andreea a adus într-o zi – numai ea ştie de unde – o pungă de făină de mălai. Ah, foamea asta păcătoasă de bunătăţuri, ce tare se simte când joci în deplasare! Nici nu e de mirare că acum două zile, când bântuiam cu babe prin Trafalgar Square, l-am văzut că face ochii mari, cât cepele de Pericei, şi se opreşte brusc în mijlocul trouarului, silabisind „Herman ze German”. Adică un fel de poceală britanică a lui Herman the German, dar nu asta conta, nuuu, ce-i captase lui atenţia era lista de bucate pe care localul „Herman za German” o afişa şi care era toată plină, cap-coadă, cu cârnăciori, cartofi pai şi nu numai, beri şi bericici ca în buna lui Germanie. Abia cu 5 minute ‘nainte ne zisesem că nu ne e foame şi că măcar pentru vreu-un ceas măcar ne plimbăm prin aerul rece de seară. Pfff! Zisul cu zisul, noi cu făcutul, că foamea aia de bunătăţuri de acasă se agaţă de tine cu ghearele indiferent că eşti român, neamţ, francez, japonez, spaniol ori whatever. Să vă mai zic că ne-am delectat cu würstchen şi cartofi şi a fost bun, bun, bun? Cred că n-are rost. Vă las să vă gândiţi, aşa, fiecare pentru el, şi să socotiţi ce gust de-acasă sau de altădată vă ispiteşte, vă dă târcoale ca un mişel, vă trage de poalele paltonului ori sacoului? Să fie pâinea aia caldă de casă? Ori o farfurie de ciorbă, cu smântână groasă lângă ea? Ori poate pufuleţi şi pufarini şi eugenii, aşa ca-n vremuri de demult… ori poate nişte savarine însiropate… mai ţine cineva minte prăjitura Tatra, cu crusta aia dulce şi sticloasă de caramel? Ah, sac de amintiri şi gusturi şi „Herman ze German” în plin centru londonez!