După modelul Dr. Jekyll and Mr. Hyde, și cantina din spatele prefecturii, cândva Meseș, dacă ziua e cu papa pentru cine vrea să mănânce cu gura, noaptea, la sfârșit de săptămână, o ia razna și se transformă în… naiba știe ce, că după urlete ai tinde să crezi că se omoară careva acolo. Apoi auzi și unele sunete care prind ceva formă, un fel de cuvinte molfăite, apoi scuipate la microfon: “Așa, băieții, să ne simtem bine. Hep!” Hep? Ce-o fi însemnând, nu știu, probabil vreun cod alambicat, numa’ de maneliști înțeles, un fel de “Haoleeooo, ete p…”, unde p-ul poate avea continuare la alegere. Și dă-i cu Hep-ul, toată noaptea de vineri,  11 a lu’ octombrie, până pe la 3, 4 dimineața. Și, între plescăituri la microfon, semn că bună-i băuturaaa, frateeee!, ăla, microfonistu’, ținând pemanent obiectul în gură, fără număr, transmite ce are de horcăit, evident, la maxim, că cum altfel, ca să audă și cei din zonă, până hăt departe, că acolo-i chef de chef și că el e ăl mai tare-n clanță. Hep! “Așaaa… (râgâială). Hep!”, “Ăăăăăăă, băiețiiii, Hep!” sau, simplu, “Hep!” Acuma, nu se știe dacă polițiștii în uniformă de polițiști, da’, totuși, locali, au mai trecut cu duba pe acolo, cert e că Hep!, fix pix. Poate că au auzit și ei Hep!, da’ probabil că au înțeles ceea ce alții, recte io, n-au reușit să înțeleagă. Adică profunzimea eufemistică a horcăiturilor din noapte. Deci, poate că au trecut pe acolo, dar când au auzit cât de chef e cheful, poate că doar au deschis geamurile dubei, la maxim, și au mai făcut vreo două, trei ture pe acolo, să ne simtem și ei bine, că, pfui, dacă erau acolo, numa’ rupeau buricele de la atâta scuturat. Așa mă gândesc io, că altfel, sigur, cu promptitudinea și profesionalismul care știm că îi caracterizează, ar fi sărit călare pe decibeli și le-ar fi tras la bulane până ar fi zis Hep! Bă, totuși, ăștia, localii, au circumstanțe atenuante – noaptea, hoaspele nu se văd, deci, nu există obiectul muncii. Hep!