De când a dat ninsoarea peste Zalău şi trotuarele pot concura cu pistele de patinaj pe gheaţă, zălăuanul de rând a devenit mai prietenos şi nu ezită să dea mâna cu oricine îi apare în faţă sau în spate, indiferent de limbă, Dumnezeu, culoare de piele sau partid,  numa’ să nu pice-n nas sau să ajungă cu capu’n şanţ. Ce nu a reuşit să facă religia, idealismul sau ţuica, au reuşit trotuarele necurăţate, zălăuanii ţinându-se de mâini – ungur cu român şi ţigan, într-o horă a gheţii şi a mersului pe vârfuri, încercând să se menţină în poziţie bipedă cât mai mult şi înjurând de mama focului primăria, adp-ul şi comercianţii care nu au auzit de sare şi lopată, dar bani le trebe’ cât încape în găleată.  Singurii fericiţi sunt picii, care îşi trag de mână părinţii pe unde e gheaţa mai lucioasă, şi abonaţii cu paharul la bombele din târg, care, acum, au explicaţia perfectă când ajung târziu acasă: Ce palincă (hîc), nevastă ?!, nasu-i roşu de la ger, cracii ruptu-i-am picând pe gheaţă…