Și cum spuneam în primul ”episod”, mingea e în terenul adulților. După acțiunile de conștientizare ale ecoambasadorilor , la școala noastră urma să desfășurăm ore de dirigenție, de biologie, care să atingă temele expuse în cadrul campaniei referitoare la alimentație. Uf!!!! Vai, copiii aceștia, cum ne dau teme pentru acasă așa de grele! Și nici nu avem răspunsul corect la sfârșitul unei cărți de exerciții! Cum facem prin urmare cu educația alimentară? Ca oricare alt aspect al educației pentru sănătate, educația alimentară nu e facil de abordat. Cum să-i arăți pericolul ce-l paște când excesele devin obiceiuri, iar ele mai târziu devin reguli de viață și, mai grav, uneori devin adicții? Cum să-i înveți că o viață de calitate înseamnă și o alimentație de calitate? Mă feresc de expresia ”alimentație rațională ” că îmi aduc aminte de sloganurile comuniste ale copilăriei și adolescenței mele și de privațiunile arhicunoscute nouă, adulților de azi! Cum să le captezi interesul și cum să contracarezi spiritul de frondă normal la vârsta lor ? Și , întrebarea cea mai grea, cum să te lupți cu industria agresivă a publicității?
Știam clar cum să NU abordăm subiectul. Nu cu discursuri moralizatoare și catastrofice. La 10-15 ani și un pic mai tîrziu ei se simt omnipotenți, nimic rău nu li se va putea întâmpla vreodată ! Pentru cei tineri și foarte tineri , sănătatea nu e o valoare. Boala, bătrânețea, moartea sunt mult prea îndepărtate și se întâmplă ”altora”. De aceea mesaje de genul ” alimentația nesănătoasă duce la boli grave” nu au niciun impact. Ba, dimpotrivă, te vei trezi cu contraargumente care mimează detașarea și o înțelegere mai ”profundă” a lucrurilor, în spiritul celui mai normal conflict între generații, vechi de când lumea !
Dar dacă.. dar dacă ne-am construi mesajele afectiv..” cei ce te iubesc doresc ca tu să fii sănătos!” ? Doar știm că în adolescență, potențialul afectiv e la cote maxime, chiar dacă nerecunoscut, mascat de o atitudine fals cinică și fals insensibilă. Dar dacă tema centrală în jurul căreia ne construim strategia e cea a RESPONSABILITĂȚII individuale. Dar dacă educăm atitudinea față de consum în general, dacă educăm și îi învățăm cum să DECIDĂ, cum să ALEAGĂ? Inclusiv ce , de ce , cât și cum mănâncă? În fiecare dintre noi sunt două euri ( nu, nu E-urile acelea urmate de ceva cifre, din păcate acelea sunt mult mai multe): cel care vrea să fie zvelt ( nu, nu am spus anorexic) și sănătos și cel care vrea altceva. Unul vede imaginea de ansamblu: starea de bine, stima de sine . Celălalt vrea plăcerea imediată și din belșug; unul e Narcis, aplecat asupra fântânii, celălalt e Pantagruel aplecat deasupra mesei. Secretul pe care copiii trebuie să îl învețe acum, nu la maturitate (când obiceiurile alimentare nesănătoase devin greu de contracarat): nu să-l cucerești pe cel de al doilea, nu să-l ”ucizi”, ci să faci cele două euri prietene și să fii stăpânul amâdurora ( atât al voinței cât și al plăcerilor). Totul e o chestiune de echilibru. Micile schimbări pot face în timp mari diferențe. Dar e greu. Pentru că nu e ca la matematică , sau fizică, sau geografie. Acolo elevii învață realitatea faptelor. Dar, dacă vrei să schimbi obiceiurile alimentare trebuie să induci cumva schimbări de comportament, de atitudine. Și știm cît de greu se obțin acestea, pentru că rezistența omului la schimbare e puternică. Pentru educatori ( deopotrivă profesori și părinți) e ceva captivant. Fiecare copil e ceva unic. Fiecare răspunde diferit. Nu-i așa că e o provocare? De aceea, în metodele educaționale pe care le folosiți, dragi adulți, fiți creativi, ludici, consecvenți, coerenți, practici, accesibili ( în limbaj și informație).. fiți mai presus de toate AFECTIVI. E ca și la o mâncare bună.. dacă adaugi un pic de drag, dacă o faci cu drag, cu siguranța va fi sănătoasă, gustoasă… fenomenală!
Post scriptum: afirm cu tărie ( oare mă aude cineva?) că publicitatea pentru copii ar trebui să fie măcar reglementată, dacă nu interzisă, ca în Suedia. Pentru că ei, copiii, sunt cei mai ușor manipulabili. Interesul pentru bunuri (implicit și alimente pline de zaharuri, aditivi) odată strârnit, nu se mai vindecă sau se vindecă greu. Copiii aceștia vor fi adulții preocupați de ”a avea” în detrimentul lui ”a fi”. Da, copiii din Suedia îi cer lui Moș Crăciun cu 50% mai puține dulciuri de ”marcă” decât cei din Marea Britanie… Dar aceasta e deja o altă poveste…