Orice minune durează trei zile sau, cum se mai zice pe la noi, nimic ce-i fain, nu durează – sînt doar niște zicale ce se potrivesc ca o mănușă pe copita JiBoului. Deci, nu a trecut prea mult timp – cam o lună? – de cînd, cu mare tam-tam, s-a făcut asfaltarea istorică a drumurilor bombardate din oraș, că vajnicii săpători ai Igoului din dotare au și început să-și caute țedele care, în cele mai multe cazuri, nu fac altceva decît să îmbogățească pînza freatică a străzilor.
Să zicem că e ca un deja-vu, credem că e prea pretențios. Cert e că lucrurile tind să se repete la nesfîrșit în urbea atît de liniștită, de altfel, încît noroc cu minunatele camioane cu nisip ce traversează orașul, non stop, că mai trezesc locuitorii din eterna hibernare.
Ceea ce e și mai interesant de luat la mișto e faptul că, cum draci niște țevi de apă, făcute acu vreo cîțiva ani, prin programe de miliarde, au ajuns să se spargă așa repede. Ezistă o explicațiune: fie banii europeni, la noi tot românește se muncește.
Așadar, așteptăm cu nerăbdare săpătorii de canalizări și de alte cele chestii băgate sub asfaltul proaspăt, pentru că tot ceea ce nu-i săpat, nu-i trainic.