…Erau trei, eram trei, era ieri. Coincidență sau nu, împărțeam același loc, același timp, același trei. I-am întâlnit, erau două fetițe și un băiețel, adunau lemne din pădure. O fi fost prieteni sau frați, prea puțin contează.Trecând pe lângă ei, ne-au salutat politicos și au rămas în urmă. A fost suficient un moment, un contact cu ei ca să-mi intre adânc în suflet. Cine erau? Trei copii, unii le-ar spune depreciativ țigani, alții le-ar spune rromi, pentru mine au fost „doar” copii. Veseli, plini de inocența vârstei, cu ochi mari de puteai să vezi dincolo de ei, simpli și frumoși. Așa erau ei. Nu stăteau pe străzi la cerșit, nu te trăgeau de mânecă la vreun colț, nu vindeau nimic. Erau demni, munceau. Îi simt prezenți în sufletul și-n mintea mea, i-aș vrea altfel, într-o lume în care să poată alege, deși, poate, cel puțin pentru moment, le e mai bine așa. Nu știu în ce mediu cresc, nu știu ce părinți au, dacă au și cum se comportă aceștia cu ei. Nu știu dacă merg sau vor merge la școală, dar știu sau vreau să știu că pentru ei zilele sunt niște povești. Multe povești care se repetă, alternative nu prea au. Pentru ei e o joacă să zburde pe coline și să caute lemne de foc. Sunt împreună, iar asta înseamnă mult în lumea noastră. După ce am ajuns acasă, m-au frământat tot felul gânduri și m-am oprit asupra unuia: au învățat ei să primească sau doar să accepte ce li se oferă? Vor crește și vor fi văzuți diferit, iar asta doar pentru culoarea pielii. Vor crește și vor fi văzuți altfel pentru comportamentul lor. Și aici intervenim noi, eu, tu, cel care încă nu ai abandonat povestea. Cum îi tratăm noi azi, așa ne vor trata ei mâine, și asta nu se întâmplă datorită vreunei roți care se-nvârte, ci din cauza abordării cu care îi și ne obișnuim. De când eram mici ni s-a permis să vedem doar efectul și să-l condamnăm, neștiind că înainte de efect, există o cauză sau un motiv. Trăim în șabloane doar pentru că nu cunoaștem libertatea de a gândi, de a simți sau de a acționa, ne complacem în a fi cum e toată lumea, ceea ce ne condamnă la mediocritate. Ne amintim de părinții noștri care ne induceau frica, spunându-ne că vom fi dați la țigani, că sunt murdari, violenți și în alte feluri. Putem spune că stereotipul acesta a crescut odată cu noi, a fost insuflat, iar noi riscăm să-l perpetuăm. Cred că trebuie să începem cumva, acum și aici. Trebuie să ne oprim un moment și să înfruntăm propriile gânduri. Privește o frunză, e o simplă frunză. Nesemnificativ, nu? Întoarce-o, vei vedea nervuri prin care curge viață, vei vedea linii și liniuțe colorate diferit față de fondul frunzei, vei vedea că, după un timp, va muri și asta pentru că ai scos-o din mediul ei, ai privat-o de rămurica ei, care era doar a ei. Prin analogie, privește acum acești mici sâmburi de viață, copiii, întoarce-i, analizează-i și dacă tot ai intrat în lumea lor, desprinde-te frumos. La fel ca frunzele, noi, oamenii, suntem pictați în diferite culori, avem o formă oarecare, o esență, ne așternem pe teritorii care nu sunt ale noastre, răsărim și mai devreme sau mai târziu apunem. Diferențele dintre noi cred că ar fi mai bine să ne unească, decât să ne dezbine. Ne completăm unii pe alții și ar fi bine să înțelegem că dacă nu ar fi așa, ar fi altfel, iar acel „altfel” nu înseamnă neapărat „mai bine”. În acest caz se aplică foarte bine unul dintre îndemnurile cercetășiei care spune: „Lasă lumea puțin mai bună decât ai găsit-o!” Prin urmare, acceptă și ce e de neacceptat, încurajează-i pe cei care au nevoie, mângâie-i, oferă-le o șansă. Unii o avem, alții nu, cei care nu o au trebuie să o primească, cei care o au, trebuie să o ofere. Erau trei, era ieri…