Cam așa ar putea fi începutul unei balade a gării din Jibou, cândva faină. Acuma, în timpul pe care-l petreci acolo, așteptând să vină Huuu! Huuuu!, recte trenul, încerci să-ți păstrezi nasul la locul lui, din cauza lu’ mirosul de… caca, cum s-ar zice, mai pe șleau, la treaba mare. În cazul gării din Jibou, doar caca. Un miros care, mai ales când mai adie și vântul, bă, nu că îți mută nasul de la loc, da’ îți mută și corpul după nas. Și pentru că pute în halul ăla, n-ai cum să nu te întrebi de unde vine, că doar toaletă… na, în cazul gării din Jibou – budă, nțțțț, nu prea este. Cel puțin nu la vedere, că, în rest, se poate spune că toată gara e o budă. Și printre adieri de vânt, recte miros concentrat de caca, te uiți la ceas, să vezi cât mai ai de suportat până vine trenul, unde, poate, nu pute. Ba, ăia mai curajoși, desfac și câte un pachet de pufuleți, ca să treacă timpul mai ușor. Da’ cum să bagi pufuletele în gură? Că dacă deschizi gura, hop și mirosul de caca. Să stai cu pufuletele în mână, nici asta nu-i ok, că odată îl învelește vântul cu niște glazură din aia de treabă mare, de se colorează bietul pufulete în maro. Și, cu pufuletele în mână, te uiți la ceas, să vezi cât mai ai de suportat, și aștepți să auzi cum e anunțat trenul în difuzoare. Și aștepți… Și aștepți… Trenul intră în gară, parcă pe șustache, iar în difuzoare nimic. Năucit de la mirosul concentrat de caca omniprezent, încerci să deslușești ce scrie pe vagon. Ptui, mama lui de miros de căcat (de data asta, oricât ai vrea să spui, elevat, caca, nu mai merge), ăsta-i trenul care merge la Mangalia, iar tu ești, cu pufuletele încă galben în mână, tot pe peron. Bă, tanti, robot ori chiar umanoid care ar trebui să anunți trenu’, chiar așa de rău pute acolo de nu mai poți nici măcar să deschizi gura să zici “vine trenu’, fir-ar să fie de miros de căcat!”? Apoi își dai seama că oricât de curajos ai fi, totuși, să deschizi gura în putoarea aia, cum o mai închizi, după aia, înapoi, că ce te faci cu mirosu’? Că doar n-o să-l înghiți. Ce, tu ești de vină că pute în halu’ ăla?

Discret, verifici să vezi dacă, într-adevăr, nu ești tu de vină. Nu, nu ești tu de vină. Răsufli ușurat, apoi, cu bagajele în mâini, lăsând pufuletele pe peron, te urci în tren. Litoral românesc, venim! Ce bine că acolo nu pute! Ori pute și acolo?