Când Covid19 ia prin surprindere o lume întreagă și o răstoarnă cu susul în jos, o lungă ședere în România pentru un job se poate transforma într-un și mai lung și stresant șir de evenimente, când ești cetățean moldovean abia mutat în Cluj. Cam așa începe povestea Ecaterinei Verbițcaia, o tânără ce spera într-un trai mai bun pe plai ardelenesc și pentru care obținerea vizei de ședere, precum și a jobului dorit s-a petrecut fără probleme. Bătăile de cap au început, însă, fix când totul intrase pe un făgaș firesc, iar factorul declanșator a fost coronavirusul ce a pus pe jar un mapamond întreg. De aici, a urmat un lanț de evenimente derulate pe repede înainte, cu stres mult, cu pierderea locului de muncă și cu înștiințarea că în 10 zile trebuie să părăsească teritoriul României.

– În ce context te aflai în România, în momentul în care s-a declanșat criza Corona la nivel mondial?

– Când s-a declanșat criza mă aflam în Cluj, după ce mi-am perfectat actele și am obținut viza de ședere lungă pentru a fi angajată în câmpul muncii. Urma să obțin permis de ședere și să lucrez la un atelier de design vestimentar, unde – alături de colegele mele – aș munci la crearea colecțiilor de modă pentru un brand mic autohton, apărut de un an în Romania.

– Cum a progresat situația la job, pe măsură ce situația îmbolnăvirilor pe mapamond escalada de la o zi la alta?

– Eu abia revenisem în România după o vacanță în Germania, unde unele orașe deja se aflau în zona galbenă din cauza numărului avansat de infectați, dar situația la job încă era stabilă și procesul de angajare decurgea normal. Nu-mi făceam griji, fiindcă tocmai obținusem viza și discutasem cu angajatorul planul de lucru pentru această primăvară.

– Care a fost momentul când ai înțeles că s-ar putea să trebuiască să te întorci de urgență acasă, în Republica Moldova?

– Am rămas șocată când am fost anunțată brusc de angajator că au luat decizia să închidă atelierul și că nu mai au nevoie de serviciile mele. Deja închiriasem un apartament în apropiere de birou și mi-am mutat toate lucrurile personale pentru a mă stabili în Cluj pentru următorul an. Atunci am realizat că trebuie să mă întorc de urgență acasă, în Republica Moldova, dar deja era prea târziu.

– Cât de ușor a fost să găsești o soluție pentru a rămâne în Cluj, dat fiind că întoarcerea acasă nu era o opțiune potrivită pentru tine?

– Am încercat imediat să cer ajutor autorităților și am sunat la Ambasada Republicii Moldova în România. Abia după două zile mi-au răspuns la linia pentru cazuri urgente și mi-au recomandat să iau trenul spre casă. După ce le-am zis că, la fel ca zborurile, și trenurile sunt anulate, reprezentantul ambasadei mi-a sugerat să iau un taxi din Cluj la Chișinău, în caz contrar neexistând nicio lege care să mă protejeze, dacă îmi expiră actele. Am contactat urgent angajatorul, să explic situația complicată în care mă aflu și, la inițiativa lui, am mers împreună la Biroul de Imigrări ca să depun o cerere de prelungire a permisului de ședere, din cauza circumstanțelor de forță majoră. Dar, spre fericirea mea, nu a fost nevoie, și pot sta – aproape – liniștită până țara iese din starea de urgență.

– Cum a escaladat situația ta ca și cetățean străin, când în România s-a instaurat starea de urgență?

– Când s-a instaurat starea de urgență, toate deplasările au fost automat restricționate. Am sunat la gări și autogări din câteva orașe din România, dar peste tot mi se spunea că toate cursele în afara țării sunt anulate. Pe site-uri și grupuri pe Facebook pentru șoferi cu mașini private, care caută pasageri, iarăși nu am găsit nicio ofertă. Peste o săptămână, am fost contactată de la Inspectoratul General de Poliție și mi-a fost pus la cunoștință faptul că, odată cu revocarea avizului de muncă, automat se anulează și viza mea și că în zece zile trebuie să părăsesc teritoriul României.

– Ce ți se pare cel mai dificil în ceea ce privește izolarea la domiciliu?

– Izolarea la domiciliu nu mi se pare neapărat dificilă, doar îmi lipsește să ies în natură și să petrec timpul cu prietenii mei. Ceea ce mă aduce la disperare cu adevărat este incertitudinea și inabilitatea de a face planuri de viitor. Mă simt blocată și nu mai știu dacă trebuie să-mi păstrez ocupația sau să mă reprofileze sau să continui studiile. În vremuri când oamenii optează pentru lucruri strict necesare, moda pare a fi un lux excesiv.

– Cum menții legătura cu familia ta din Republica Moldova?

– Legatura cu familia o mențin prin rețele de socializare și vorbim la telefon. În mare parte, mesajele noastre sunt poze cu rețete noi pe care le gătesc, iar de la ei primesc poze haioase cu două pisici, care au rămas în grija fraților mei.

– Care ar fi definiția pe care ai da-o până acum anului 2020?

–  Aș tinde să fiu pesimistă și să dau anului o definiție macabră , dar nu ar fi corect. Pe lângă lucruri îngrozitoare, acest început de an e plin și de momente de neuitat – călătorii grozave în locuri noi, cu oameni minunați, momente mici de frumusețe în viața de zi cu zi și – cel mai important – dragoste adevărată. Sunt conștientă că, pe cât de frustrată sunt, pe atât de fericită. Pare că, totuși, un oarecare echilibru în univers se mai păstrează.

– Ce vrei să faci, odată ce izolarea va lua sfârșit?

– Am să merg în Moldova să-mi reînnoiesc actele, o să cumpăr multe ațe de brodat și o să mă întorc în Cluj pentru a-mi petrece vara în România, făcând artă undeva pe munte, în județul Brașov. Și o să mă pregătesc de admitere la master. Sau nu, încă nu m-am decis.