Mare supărare mare bisericească! Sfintele porunci – cum că nime’, da’ nime’ pe lumea asta nu poate face altfel decât a propovăduit trimesul lui ’mnezo pe pământ – recte Premoniu Preasfinţitul – nu au fost îndeplinite întocmai şi au fost încălcate, pe ici pe colo, la interpretare, în puncte neesenţiale. Aşa că Preasfinţitul nostru sălăjean a dat cu biblia de pământ şi a tunat: ori faceţi cum zic eu, ori vă trimit pe toţi, în surghiun, în cele patru zări, de nu vă mai cunoaşteţi barbă cu barbă, ba, mai rău, dacă mă ’nervez cu nervii, pun o vorbă la ăl negru şef peste pucioasă şi focurile iadului, şi gata cu cele sfinte, naiba (Doamne iartă!) vă ia.
Povestea e mai veche, de când Premoniu era episcop auxiliar la Oradea, iardoi fraţi Co stea în frunte, împreună cu părintele Bota şi încă vreo câţiva, s-au dus la actualul episcop de Oradea – pe atunci episcop pentru românii din Ungaria, şi l-au adus încoace, pe plaiuri mioritice, în loc să-l preaslăvească şi preamărească pe cel sălăjean. Drept mulţumire, cei doi fraţi au fost numiţi unu’ protopop de Şimleu şi altu’ de Zalău. Da’, a dracu’ treabă, se pare că asta nu a prea fost pe placul bărbii lui Premoniu, că, de-ndată ce s-a văzut instalat în noua funcţie, unu’ dintre fraţi a fost, rapid, mutat la Iaz, iar preotului Bota i-a fost interzis să facă pe popa în Sălaj. Dar, când mama celor doi fraţi şi-a dat obştescul sfârşit, Bota, părintele din povestea noastră, a venit la înmormântare, pentru slujba bisericească de îngropăciune. Prinzând de veste, mai marele peste sutanele sălăjene, mâniindu-se peste măsură, şi-a adus aminte de cel de-al doilea frate, şi, ce şi-a zis: eteee, tăt la mîna mea ai ajuns, ba chiar la bombeul piciorului! Şi, uite aşa, a venit vremea şi celuilalt frate să plătească pentu neascultarea celor sfânt propovăduite, fiind trimis în exil hăpt în Brebi, cu toate protestele, rugăminţile şi lacrimile enoriaşilor, că doară ce înseamnă plebea, când cădelniţa şi-o-nvârte ăl mai tare din parcare?