Cu mâna streașină și cu capul lipit de geamul clădirii ăleia în care stau la grămadă unii de-și zic politicieni, un fel de afaceriști care fac bani din datu’ din gură și din făcut plecăciuni la cine trebuie, un homeless mormăia de zor la onomatopee de zici că era gumă de mestecat. Însă, văzând că nimeni de dincolo de geam nu știa limbajul onomatopeic, deși la comandă toți politicienii știu să spună “îhî”,  homeless-ul nostru se dezlipește de geam, apoi, într-o românească neaoșă, o zice tare, să audă toți: “Bată-i Dumnezo de comuniști, că ne-or nenorocit pe tăți!” Acuma, și unii și alții ar zice că despre ăilalți se zicea că-s comuniști, da’ adevăru-i că toți se trag și și-o trag, doctrina, desigur, din același partid comunist la născare. Bineînțeles, există și o diferență, recte unii zic că dreapta e la ei de bază, alții zic că-i stânga, că-i mai comod. Acuma, fiecare cum s-a obișnuit, că unii folosesc dreapta atunci când vor să-și satisfacă alegătorii, evident, răsfoind paginile doctrinelor, alții stânga. Rezultatul, însă, e cam același, adică politicienii-s la final cu zâmbetul pe buze, semn că le-a priit, iar cei care i-au ales rămân, de fiecare dată,  cu sprâncenele ridicate a mirare: cum naiba au reușit ăia să răsfoiască o doctrină așa mică și fără vlagă cu stânga, ori cu dreapta, când totu-i, până la urmă, la fel. Adică, din orice poziție s-ar desfășura hand job-ul ăsta – pentru că cu mâna se scrie doctrina, să nu se înțeleagă altceva – până la urmă singurul la care-i priește toată treaba asta e politicianul.