A fost odată, ca niciodată, acu’ câteva ore, un dobitoc să-și ia de haleală. Ajunge dobitocul la magazin, ăla mare din centru, unde poți găsi și papa gata făcută, numa’ bună de băgat în gură, și se duce ață la locul cu păpică de vânzare. Da’, ce să vezi, mai era o persoană acolo, care cumpăra și ea de-ale gurii. Ăsta, dobitocul la costum, cu părul cărunt și mațele chiorăind, dă semne că-l scapă, așa că deschide gura și râgâie către persoana așezată cuminte la rând cum că el se grăbește, că-i în pauză de masă, și că, din cauza fițelor ei, adică a persoanei din fața lui, el, costumarul, o să-și piardă pauza de masă. Ce fițe? Adică, persoana care era la rând a avut îndrăzneala să ceară ambalaj separat pentru cele două feluri de mâncare comandate, iar asta-i chiar prea de tot. Adică universul nu îl vede pe el, dobitocul la costum, că-i acolo? Cum, lumea nu e la picioarele lui, adică degeaba pute el a râgâială? Că ce atâta ambalaje, că la el acasă mâncarea stă la un loc cu hârtia igienică refolosită, nu de alta, da’ ca să nu se piardă din haleala consumată înainte. Oricum, persoana interpelată îl întreabă care-i problema cu ce și cum cumpără ea, iar ăsta, dobitocul la costum, îi aruncă de sus, de la înălțimea părului din nas, că o să înțeleagă ea mai târziu.  Ai văzut, mă, câtă înțelepciune? Nu degeaba și-a pus el, dobitocul, costumul pe el, ci fiindcă-i deștept, mă. Da, poate că umblă cu mână scărpinându-se în fund, da’ asta doar așa, ca exercițiu pentru pauza de masă, plus aroma suplimentară obținută prin procedeul respectiv. Na, poftă bună, dobitoc în costum!