Când e zi de sărbătoare ori când simte că dorul nu mai încape în suflet, Alexandra poartă la birou ia românească, moştenită de la bunica. În cruciuliţele şi florile cusute mărunt se reflectă nu doar albastrul ochilor româncei care a lăsat job-ul la o instituţie bancară din Braşov pentru a lua drumul străinăţii, ci şi tot ceea ce pentru ea înseamnă „acasă”. Un „acasă” care mereu va fi acolo, între graniţele României, şi care nu poate fi recreat la Londra, oricât ar fi oraşul de mare şi încăpător. Un „acasă” care o cheamă neîncetat şi care a făcut-o să înţeleagă că dorul nu e un sentiment care să se potoleacsă vreodată. Pentru că Alexandra e genul de suflet căruia îi dau lacrimile când aude imnul „Deşteaptă-te, române!” şi îl intonează automat şi ea, cu mâna ţinută în dreptul inimii. Pentru că Alexandra, de Crăciun, a cântat singură colinde, cu gândul dus departe, la Comăneştiul natal, la Braşovul care îi e nespus de drag.

Reporter: Te-ai fi gândit cu 3 ani în urmă că anul de graţie 2015 o va găsi pe Alexandra Bulata în Londra?

Alexandra Bulata: Să fiu sinceră, nu m-am gândit defel că eu o să plec VREODATĂ din România… Dar cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, iată-mă aici de un an deja. Pe 7 aprilie am făcut un an… nici nu am ştiut ce să fac pe data de 7 aprilie anul ăsta, să sărbătoresc sau să plâng. Nu e chiar aşa rău aici, dar nu va fi niciodată acasă.

Rep.: Ce te-a făcut să pleci din România?

A.B.: Ce m-a făcut să plec de acasă? Hmmm, nici nu ştiu ce să zic… nu aveam mare lucru în România, material vorbind, şi am zis că nu pierd nimic dacă încerc. Eu oricum sunt plecată din oraşul natal demult (Comăneşti, n.r.). M-am mutat la Braşov cu facultatea şi am rămas acolo. Mi-e greu să recunosc şi să spun asta despre România, dar singura mea şansă să îmi împlinesc visul – adică să îmi cumpăr un apartament cu banii mei, fără ajutor, era să vin aici. Acasă nu aveam nicio şansă.

„Am cântat singură <<O, ce veste minunată>> ca să îmi treacă dorul”

Rep.: Cu ce anume te-ai împăcat cel mai greu în Londra?

A.B.: Cea mai grea perioadă pentru mine a fost de Crăciun. Am făcut eu brad, dar degeaba. Aici nu se serbează Crăciunul ca la noi. E primul an când nu am auzit niciun colindător. Am cântat un pic singură „O, ce veste minunată” ca să îmi mai treacă dorul. Sora mea e în Italia de 12 ani şi a zis ca nici acum nu i s-a potolit dorinţa de a fi acasă de Crăciun. Şi la cum am fost noi crescute, nici nu cred că o să ne treacă vreodată dorul ăsta. În rest, m-am acomodat cu toate… şi nu prea. Ştiu că trebuie. Am momente şi momente. Câteodată aş lăsa tot şi aş pleca, să fiu mai bine săracă în România, dar acasă… şi câteodată îmi dau seama că nu am altă soluţie momentan şi că trebuie să mai stau aici.

Rep.: Sunt voci care susţin că salariile mai bune câştigate în Diaspora nu compensează confortul spiritual de acasă. Cum vezi tu acest fapt?

A.B.: Salariile sunt considerabil mai mari. Eu nici măcar nu am un loc de muncă super plătit şi tot câştig de vreo 7 ori mai mult ca acasă. Depinde de persoană, probabil. În cazul meu, după cum ţi-am spus, depinde de la zi la zi. Am momente când clar îmi zic că nu merită şi că-i mai bine acasă, indiferent de condiţii, iar apoi am momente când sunt realistă şi gândesc cu capul, nu cu inima, şi îmi dau seama că, măcar momentan, acasă nu am nicio şansă să îmi îndeplinesc visele. Trebuie să mai rezist aici, îmi spun, iar asta îţi dă putere să mai rabzi un pic.

„Am adoptat de pe Internet un urs polar şi un ursuleţ panda”

Rep.: Vrei să-ţi deschizi un adăpost de animăluţe. Spune-mi mai multe despre acest vis al tău.

A.B.: Adăpostul de animăluţe este cel mai intens şi puternic vis al meu. Am vrut la un moment dat să fac un proiect să obţin fonduri europene, dar nu e aşa uşor. Sunt multe demersuri, iar acum nici nu am timp, aşa că fac ce pot altfel. Am adoptat de pe Internet un urs polar şi un ursuleţ panda. Donez lunar o sumă de bani pentru îngrijirea lor. Dar vreau să mă interesez acasă să vad ce pot face, că la Braşov e un adăpost de câini şi am mai donat acolo şi aş vrea să vad ce pot face acum să-i ajut, când merg în concediu. Din păcate, ideea înfiinţării unui Adăpost e momentan mai mult un vis, nu am reuşit să fac nimic măreţ, am tot salvat animăluţe, caţei, pisici, porumbei şi am făcut donaţii, dar clar aş vrea să fac ceva mai mult. În oraşul meu natal, Comăneşti, în judeţul Bacău, ar fi mare nevoie de un adăpost. Acolo aş putea face într-adevăr diferenţa.

„Subiectul cu românii e delicat”

Rep.: Cum sunt românii pe care i-ai întâlnit de când eşti plecată?

A.B.: Aaa, subiectul cu românii e delicat. Când am ajuns aici, am observat că toţi românii fug de români. Eu am avut foarte mare noroc la români aici. Am cunoscut o fată şi un baiat datorită cărora eu încă mai sunt aici, că dacă nu erau ei plecam demult. M-au ajutat şi m-au luat la ei acasă când nu mai aveam nimic, nici bani, nici unde să stau. Apoi am cunoscut aici unde lucrez români foarte faini. Bineînţeles că sunt români buni şi răi… dar aşa sunt toţi oamenii, exista buni şi răi, dar se pare că unii văd numai ce e rău în români. Mă rog, eu, cel puţin, se pare că am fost foarte norocoasă.

Rep.: Are un român stabilit la Londra timp să lege prietenii?

A.B.: Nu ştiu cum sunt alţi români, dar eu nu prea am timp. Lucrez cu normă întreagă şi nu am acelaşi program mereu, câteodată ajung acasă la ora 21. Sunt prea obosită să mai ies undeva şi, în plus, nu îmi place să merg în pub-uri… e şi prea aglomerat, şi prea scump. Am ceva prieteni aici, dar nu prea ai timp să consolidezi relaţiile cum trebuie, aşa că mă mulţumesc să ies la o cafea după muncă sau la o plimbare în parc când este timp.

„Îmi place super mult să lucrez într-un mediu multicultural”

Rep.: Ce calitate este absolut necesară pentru a reuşi să fii independent atunci când pleci peste graniţă?

A.B.: Absolut necesar este să fii pregătit pentru orice şi să fii deschis la schimbare. Şi trebuie multă răbdare. Sunt foarte multe culturi diferite aici. Trebuie să te adaptezi la multe. Şocul cultural este foarte puternic. Oricât ai fi de tare, tot te afectează. E altă limbă – în cazul Londrei, alte limbi – mâncare diferită, vreme diferită, totul e altfel. Apoi trebuie să îţi găseşti un loc bun de muncă. Din păcate, românii nu sunt bine văzuţi şi pentru noi e atunci şi mai greu. Mulţi cedează din cauza asta şi se întorc acasă. Ştiu asta pentru că şi eu am fost foarte aproape să renunţ.

Rep.: Cum este să lucrezi într-un mediu multicultural?

A.B.: Măi, mie asta îmi place super mult. Îmi plac mult limbile străine, aşa că am învăţat un pic de poloneză, un pic de germană, eu iau apeluri în engleză, italiană şi spaniolă. Deci e super fain că pot să îmi exersez şi îmbogăţesc cunoştinţele.

Rep.: Care este cea mai mare provocare peste care ai trecut de când eşti în Londra?

A.B.: Cea mai mare provocare a fost să îmi găsesc un loc de muncă bun. Din păcate, majoritatea românilor lucrează în construcţii – bărbaţii, iar femeile la curăţenie sau să aibă grijă de bătrâni. Am încercat la curăţenie, la un hotel, dar sincer nu am putut să fac faţă, în primul rând fizic, iar în al doilea rând, emoţional. Am zis că decât să stau să mă spetesc pentru minimul pe economie, mai bine mă întorc acasă, aşa că nu m-am mai dus la hotel şi am continuat să caut alte job-uri. A fost o decizie bună, pentru că acum am un loc de muncă mult mai bun, lucrez în Customer Service pentru Germania, la o companie de telefonie mobilă.

Rep.: Ce are în plus Alexandra Bulata faţă de momentul plecării de acasă?

A.B.: Păi sunt deja mult mai bine financiar, am mult mai multe speranţe că pot ajunge unde vreau, acum că sunt aici, şi cu siguranţă sunt mult mai puternică. Trebuie să fii, altfel nu ai cum să mergi mai departe.

Rep.: Te mai întorci în România?

A.B.: Când mă întrebi asta, mi se strânge inima. Nu pot concepe să nu mă mai întorc acasă. Poate şi de asta sunt aşa tare momentan, pentru că sper ca în viitor – sincer, sper că unul mai mult apropiat, decât îndepărtat – să mă întorc acasă. Nu cred că vreau să îmi cresc copiii aici sau să am o familie aici. Aşa gândesc acum, dar timpul trece aşa repede, că pot trece zeci de ani cât ai clipi. Oricum, sper din suflet să mă întorc acasă, în minunata mea ţară.