Îl cunosc din anii de şcoală, când împărţeam aceeaşi pagină de catalog la „Gheorghe Lazăr” sau Generală 5, cum îi spuneam atunci. Acum împărţim experienţa exilului – cum îi zice el, artistul plecat de pe meleag sălăjean şi stabilit la Roma. Acolo, în oraşul de pe malurile Tibrului, care îi place şi de care încă mai este surprins, creează şi expune încercând mereu să domine tulburătoarea problemă a memoriei şi a identităţii. Pentru că lucrările trebuie văzute la fel cum muzica trebuie ascultată şi cărţile citite. Pentru că ştie că azi, ca şi ieri, există visători, fie ei artişti, poeţi sau altceva.
Doamnelor, domnilor, Ovidiu Leuce – un artist pe care îl recomand României, un artist ale cărui lucrări mi-aş dori să le văd expuse şi la Zalău.

Reporter: Italia – ţara artelor frumoase, a Colloseumului şi a Capelei Sixtine. Să fie acesta motivul pentru care ai ales să trăieşti la Roma?

Ovidiu Leuce: Da şi nu! Cum se întamplă des în viaţă, e şi mâna destinului la mijloc. Am venit în Italia datorită tatălui meu, povestea oarecum “clasică” a unei familii de emigranţi. Am făcut Academia de Artă la Roma, chiar dacă eram deja absolvent al Facultăţii de Artă din Cluj, şi am hotărât să rămân aici. Ca urmare, la început a fost mai mult o întâmplare decât o alegere calculată, dar a ieşit bine! Oraşul mi-a plăcut foarte mult şi continuă încă să mă surprindă.

Rep.: Anul acesta a debutat minunat pentru tine, câştigând în ianuarie Ediţia a VI-a a Concursului „Centro-Periferia“, cu lucrarea „Postcards”. Ce vrea artistul Ovidiu Leuce să transmită prin „Postcards”?

O.L.: În general mă feresc să-mi explic lucrările, parafrazându-l pe Frank Zappa, care spunea că „să vorbeşti despre artă e ca şi cum ai dansa despre arhitectură”. Bine, el vorbea despre muzică, dar – până la un punct – cred că acelaşi lucru e valabil şi pentru artă, lucrările trebuie văzute la fel cum muzica trebuie ascultată şi cărţile citite. Numai aşa se poate întampla dialogul între artist şi privitor. Oricum, în linii mari, „Postcards” e o serie de lucrări „work in progress” începută acum 4-5 ani, collage şi pictură pe hârtie, cele mai multe de mici dimensiuni, care în timp s-au acumulat într-un fel de arhivă. Sunt lucrări despre o posibilă istorie colectivă, cu multe trimiteri autobiografice, legate de fenomenul (e)migraţiei în societatea contemporană. Ideea titlului mi-a fost sugerată de dimensiunea – relativ mică – a lucrărilor, de faptul că sunt pe hârtie. În plus, mi se pare că evocă un fel de dialog între aproape şi departe, aici şi acolo, ca nişte vederi trimise din ceva „patrii imaginare” descrise de Salman Rushdie. Dar deja am spus prea multe!

Rep.: Ai vreo temă care să te obsedeze, care să îţi tulbure gândurile continuu şi la care să revii constant?

O.L.: Orice artist are o viziune, o idee cu care se luptă şi pe care încearcă să o domine de-a lungul vieţii lui. Pe mine mă tulbură – ca să folosesc expresia ta – problema memoriei şi a identităţii. Cel puţin în ultimii ani, probabil şi din cauza condiţiei mele de emigrant, cred că nu aş fi putut să mă confrunt cu alte subiecte. Dar nu ştiu în ce direcţie o vor lua gândurile şi obsesiile mele, probabil vor ieşi singure la suprafaţă în următoarele lucrări…

„Cultura nu este una din priorităţile politicii româneşti”

Rep.: Mai este lumea artiştilor una boemă?

O.L.: Depinde ce înţelegi prin boemă… dacă boem înseamnă capacitatea sau nevoia de a avea o viziune diferită asupra realităţii, atunci cu siguranţă da! Sistemul artistic contemporan este unul bine structurat, cu plusurile şi minusurile pe care le implică acest lucru, dar până la urmă toată societatea actuală este aşa – cel puţin cea occidentală. Arta şi artiştii – la fel ca şi societatea din care inevitabil fac parte – s-au transformat mult în ultimii ani, atmosfera boemă a Parisului începutului de secol XX sau a New Yorkul anilor ‘60 pare astăzi mult mai îndepărtată în timp decât e cu adevărat. Dar eu cred şi ştiu că azi, ca şi ieri, există visători, fie ei artişti, poeţi sau altceva, care încearcă să ne deschidă ochii şi să ne apropie de misterele lumii.

Rep.: Cum se vede lumea artistică a României, din Italia?

O.L.: Scena artistică contemporană din România este una foarte bine văzută în general în Europa şi în lume. Clujul a devenit în câţiva ani un reper pe harta artei contemporane a lumii şi asta e un fapt pozitiv, creează entuziasm şi energie. Dar, deşi artiştii români sunt prezenţi în cele mai importante galerii şi muzee din lume, din câte ştiu eu, artiştii străini importanţi nu prea organizează expoziţii în România. Asta e o problemă, e ca şi cum am face artă pentru export! Autorităţile, ca de obicei, se mişcă lent şi, din păcate, cultura nu este una din priorităţile politicii româneşti. Persistă probabil ideea că nu de artă ne arde nouă acuma, cu atătea probleme pe cap! La Cluj, de exemplu, nu este – şi nici nu ştiu să fie în plan în viitorul apropiat – un muzeu de artă contemporană, deşi este capitală europeană de toate felurile în ultimul timp.

Rep.: Cum împaci traiul în Peninsulă cu nemulţumirile pe care unii italieni le au vizavi de imigranţii români?

O.L.: În singurul fel pe care îl ştiu: lucrând ca artist. Sunt conştient în schimb că nu am multe din problemele pe care le au alţi români care s-au stabilit sau lucrează temporar aici. A ajutat şi faptul că am studiat la Roma şi oricum lumea academico – artistică este din acest punct de vedere mai accesibilă. Chiar dacă naţionalismul, concurenţa şi invidiile de tot felul nu lipsesc nici la artişti, este totuşi o lume mai open minded. În plus, imigranţii românii nu mai sunt acum aşa de rău văzuţi, preocupările Italiei în materie de imigraţie sunt legate actualmente mai mult de Africa. Dacă până nu de mult exista pentru mulţi italieni problema românilor, acum, aceeaşi parte a societăţii mi se pare mai „terorizată” de pericolul unei invazii musulmane.

„Mă gândesc mai degrabă la identitate decât la patriotism”

Rep.: Mai există urme de patriotism în interior, după atăţia ani trăiţi departe de pământul natal?

O.L.: Eu mă gândesc mai degrabă la identitate decât la patriotism. Cuvântul patriotism e asociat în mintea mea cu evenimentele nostalgico-patrioate cu iz melodramatic organizate pe la diversele instituţii româneşti, gen ie, iţari şi cântece aşa zis „populare”… Problema identităţii cred în schimb că este una inevitabilă pentru oricine trăieşte experienţa exilului, mai ales dintr-o ţară mică înspre occident. Nu-i întâmplător că a fost abordată repetat, uneori obsesiv, de mulţi din intelectualii şi artiştii plecaţi din România, de la Brâncuşi şi Cioran, până la Herta Muller. În fond, orice mutare, chiar o banală mutare dintr-o casă în alta, e într-un fel o traumă, darmite trecerea de la o cultură la alta! Însă eu cred că efectele ei pot fi bune, fertile. Punerea la încercare a identităţii e un lucru grav, dar nu e neapărat o tragedie, chiar şi când are loc în împrejurări tragice. Cioran, de exemplu, a scris nenumarate pagini despre acest argument, iar în „Mon pays” descrie în mod dramatic această obsesie: “Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu exista scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul. Ţara mea! Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-i puteam găsi nicio realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un viitor, i-l născoceam, îl înfrumuseţam, fără să cred o clipă în el. Am sfârşit prin a-l ataca, acest viitor, prin a-l urî: am scuipat pe utopia mea. Ura mea iubitoare şi delirantă era aşa-zicând lipsită de obiect; ţara mea se transforma în pulbere întâlnindu-mi privirea”.

Rep.: Ai un ritual cotidian bun de dat împrumut?

O.L.: Da, nu ies niciodată din casă fără să iau micul dejun, cred că e un ritual bun pe care toată lumea ar trebui să-l aibă.

Rep.: Unde expui în prezent? Ai expus şi în România?

O.L.: În prezent am o lucrare în expoziţia L’Analfabeto de la Villa Medici din Roma şi particip la organizarea unui eveniment la Accademia Română din Roma. În România am avut o singură expoziţie, într-o galerie din Sibiu în 2013, dar nu pentru că nu am vrut eu să particip, pur şi simplu nu au fost alte ocazii.

Rep.: Pe când o expoziţie la Zalău?

O.L.: Nu ştiu, când voi fi invitat probabil (zâmbeşte).