La 7 ani, era vrăjită de Sanda Ţăranu, care prezenta pe atunci jurnalul de ştiri de la televiziunea publică. Se aşeza cuminte pe covor, cu pumnişorii strânşi sub bărbie, şi cât timp durau ştirile, nici că se mişca. Stătea acolo, atentă, şi îşi construia vise, ca apoi, la maturitate, să le împlinească unul câte unul. Fetiţa de-o palmă din Cehei, crescută sub Măgura Şimleului, este acum corespondent Pro Tv. De 7 ani, o vedem pe sticlă la ştiri şi vreţi să vă spun un secret? De fiecare când transmite în direct, sufletul ei ticăie o clipă pentru mama şi tata de acasă: „sper doar că am reuşit să-i fac pe părinţii mei să fie mândri de mine şi de ceea ce au crescut!”. Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt mândră de un astfel de om, care zâmbeşte cu ochii, râde mult şi spune simplu că atunci când iubeşti, o faci cu toată inima. Doamnelor, domnilor, să ne aşezăm comod în fotoliu pentru ştirile de azi. De la Cluj, Ioana Racu, corespondent Pro Tv!

Rep.: Povestea ta de jurnalist a început întâi la Zalău, apoi ai luat drumul Clujului, ca să lucrezi pentru Pro Tv. Cum au fost aceşti ani, privind înapoi?

Ioana Racu: Eu i-aş numi simplu: “7 ani de acasă”. 7 ani şi o mână de oameni cărora le datorez o experienţă magnifică în Pro Tv. Îmi amintesc că imediat după explozia blocului de la Zalău, ştire care a fost multă vreme pe posturile naţionale, am primit un telefon de la şeful staţiei din Cluj Napoca, George Petrule, care mi-a propus postul de Corespondent Pro Tv Sălaj. Am acceptat fără să stau pe gânduri. La nici 2 luni, într-o discuţie pe renumitul Messenger, am cunoscut-o pe Loredana Danciu, producător regional al Ştirilor Pro Tv, cea care mi-a deschis drumul spre ceea ce am ajuns azi. Loredana – în nebunia ei frumoasă – mi-a zis aşa: „Fă-ţi bagajele pentru o săptămână şi vii la Cluj. Acum!”. O săptămână s-a făcut 7 ani, 7 ani de când sunt aici, în echipa Pro Tv Cluj. Am încercat să nu o dezamăgesc şi să îi arăt că n-a făcut o alegere greşită, atât ei, cât şi colegilor de la Bucureşti. În timp s-a creat o relaţie frumoasă, iar în urmă cu 2 ani, Loredana a devenit şi părintele meu spiritual şi parte din familia mea. Cum au fost aceşti ani? Frenetici, explozivi, calmi uneori, incitanţi, antrenanţi, magnifici şi aş putea să continui la infinit. Meseria asta are atâtea avantaje, iar unul dintre ele este că am cunoscut oameni care mi-au ajuns la suflet şi în familie.

„Mama îmi zice mereu: să nu uiţi niciodată de unde ai plecat”

Rep.: Cum vede jurnalistul Ioana Racu judeţul Sălaj? Unde ar mai adăuga, unde ar face nişte scăderi?

I.R.: Nu am să uit niciodată locul unde m-am născut, locurile unde am copilărit şi am învăţat. Recunoaşte-ţi originile ca să îţi cunoşti valorile – spunea cineva şi mă identific cu totul în aceste vorbe. Judeţul Sălaj este în continuă dezvoltare şi are multe lucruri frumoase de arătat. Să nu uităm de bisericile de lemn monumente istorice, de tradiţiile care încă se mai patrează vii, de oamenii frumoşi şi valoroşi care au plecat de aici peste hotare şi ne reprezintă cu succes, de investiţiile majore. Mereu când am avut ocazia am arătat în ştirile noastre părţile frumoase ale acestei zone. Mi-l amintesc în momentul acesta pe Alin Prunean şi mierea lui care a ajuns şi la Casa Regală a Marii Britanii şi avem multe alte exemple. De fiecare dată când zic că sunt din judeţul Sălaj, lumea zice mereu „de la domnul doctor Puşcaş de acasă”. Sunt mândră că sunt de unde sunt, iar mama mi-a spus şi îmi zice mereu: „să nu uiţi niciodată de unde ai plecat”.

Rep.: Văzută din afară, meseria de corespondent TV este una ispititoare, plină de glamour şi fabulos. Care sunt, însă, greutăţile de care te loveşti zi de zi?

I.R.: Glamour mai puţin – din portbagajul maşinii mele nu lipsesc cizmele de cauciuc, un rucsac cu haine de schimb şi geci groase care stau pregătite pentru orice intervenţie. Fabulos da – pentru că îmi dă zilnic şansa să descopăr situaţii şi oameni de la care pot să învăţ, ca la rândul meu să mă descopăr şi să evoluez. Pentru că despre asta este vorba atunci când pronunţ cuvântul jurnalism: evoluţie şi provocare! Greutăţi? Nu mă sperie nimic! Nu am simţit niciodată că nu pot să fac unele lucruri sau să trec de unele situaţii. Noi suntem conectaţi mereu şi rar, ca să înţelegi, rămânem fără baterie la telefon. Poate că singurul duşman al meseriei este oboseala, dar în momentul în care realizez un material frumos uit de tot…

„În meseria asta nu avem voie să greşim”

Rep.: Care a fost cea mai dificilă ştire pe care a trebuit să o faci?

I.R.: Cele mai grele ştiri sunt cele de investigaţie. De exemplu, am făcut o ştire la care am lucrat două săptămâni pentru că necesita o documentare şi o investigaţie amplă. În meseria asta nu avem voie să greşim. Cel puţin eu, nu vreau să greşesc şi mă asigur mereu din mai mult de trei surse. Dar vreau să-ţi spun că anchetele jurnalistice în urma cărora poţi să schimbi ceva îţi dau cea mai mare satisfacţie profesională. Aştept mereu cu nerăbdare să văd materialul în jurnal şi după am un zâmbet imens pe faţă şi satisfacţia că mi-am făcut bine treaba.

Rep.: Are nevoie presa românească de un suflu nou, de acel „quelque chose”, cum ar zice francezii?

I.R.: Nu. Eu am încredere în jurnaliştii de la noi care sunt calitativi. Să nu uităm condiţiile uneori grele în care trebuie să ne facem meseria. Îi admir enorm pe colegii din presă care muncesc la diverse trusturi media unde situaţia financiară nu e întotdeauna roz . Sunt plătiţi cum sunt plătiţi, au rate, au credite, au copii la şcoli, dar cu toate astea vin la muncă zilnic cu demnitate. Aici ar trebui să ne punem problema unui suflu nou – să fim apreciaţi şi oamenii să înţeleagă că meseria acesta de foarte multe ori este în slujba lor…

„Publicul alege ce i se potriveşte”

Rep.: Sunt voci care susţin că publicul român este majoritar axat pe presa de scandal, uşoară, că nu filtrează şi nu judecă informaţia primită. Cum vezi tu telespectatorii din cealaltă parte a ecranului?

I.R.: Telespectatorii sunt românii noştri, pe care îi admirăm, îi respectăm şi – de foarte multe ori – îi ajutăm. Ei sunt cu telecomanda în mână, iar eu trebuie să-i fac să rămână pe Pro Tv. Evenimentul e cel care interesează, dar la fel de mult fac audienţă şi poveştile adevărate de viaţă ale unor oameni, fie că sunt situaţii mai puţin fericite, fie că sunt de succes. E adevărat că unii preferă presa de scandal, pentru că trebuie să recunoaştem faptul că, pe alocuri, iubim să ştim ce se întâmplă peste gardul vecinului. Însă în ultimii ani, publicul a devenit foarte selectiv, alege ceea ce i se potriveşte şi trebuie să respectăm asta.

Rep.: Ai o relaţie deosebit de apropiată cu mama ta, Lucica. Ce i-ai şopti la ureche, dacă te-ai putea întoarce în timp, la vârsta de 7 ani?

I.R: Sunt foarte apropiată de mama mea, dar n-aş vrea să-l neglijăm pe tata (zâmbeşte larg, cu sclipiri în ochi). Amândoi m-au susţinut mereu în orice şi pentru asta le mulţumesc. Mama, la 7 ani când am mers la şcoală, mi-a zis că de acum sunt mare şi e timpul să învăţ lucruri noi. Le-am descoperit pe toate pe parcurs. Cam tot pe la 7 ani eram vrăjită de Sanda Ţăranu, care prezenta în acei ani jurnalul de ştiri de la televiziunea publică. Îmi doream să ajung ca şi ea. Iar acum, dacă m-aş întoarce în timp, i-aş şopti mamei la ureche râzând: „Mamă, ai să vezi! Am reuşit şi mi-am împlinit visul!”. Eu sper doar că am reuşit să-i fac pe părinţii mei să fie mândri de mine şi de ceea ce au crescut!

Bucurii secrete: Tea şi Brutus – doi căţei salvaţi din adăpost

Rep.: Deşi ai programul încărcat, vii cât poţi de des la Şimleu, la Cehei. Care e bucuria ta secretă când ajungi acasă?

I.R.: Tea, căţeluşa mea pe care am salvat-o practic de la o viaţă într-un adăpost. Împreună cu colegii mei de la Pro Tv Cluj am adoptat patru cockeri englezi care riscau să ajungă pe străzi. Nu regret nicio secundă gestul, iar când ajung acasă şi ne revedem, ne bucurăm de fiecare moment împreună. Parcă îmi mulţumeşte că i-am salvat viaţa, iar eu mă bucur că e lângă noi. Şi mai am o bucurie: fratele meu, Cătălin, a salvat şi el de curând un căţel de la un adăpost, iar Brutus e a doua slăbiciune. Nu ocolesc nici grădina de flori a mamei, prăjitura cu brânză şi mere făcută de ea şi priveliştea de pe terasa casei, de unde văd toată Măgura Şimleului. Dar în concluzie, bucuria e că pur şi simplu sunt acasă.

„Respectul şi veselia – condimente în familia noastră”

Rep.: Te-ai căsătorit anul trecut, dar Andrei lucrează de ani buni în afara ţării. Cum reuşiţi să anulaţi distanţa şi să o aduceţi la punctul 0?

I.R.: Distanţa pe noi ne-a apropiat mai mult. Dacă m-ai vedea cum sar de fericire ca un copil când îl aştept în aeroport, fie că sunt la Budapesta sau la Cluj. Respectul şi veselia sunt doar câteva dintre condimentele din familia noastră. Nu există bariere, graniţe sau piedici când vorbesc de Andrei. Când iubeşti, o faci cu toată inima. Dacă la început el era cel care mă aştepta nopţile să revin de la evenimente sau nu ne programam nimic la sfârşit de săptămână pentru că eram la job, acum lucrurile s-au schimbat: a venit momentul în care eu sunt cea care trebuie să îi înţeleagă servicul şi sunt conştientă că face totul pentru noi.

Rep.: Ce numeşte Ioana Racu o zi de răsfaţ?

I.R.: Sincer? O zi în care nu îmi sună telefonul. Dar nu am astfel de zile (râde de i se luminează faţa). Zilele mele de răsfăţ sunt cele în care Andrei e acasă sau când plec eu la el. Iar în rest, eu mă răsfăţ fie când colind magazinele şi îmi cumpăr ceva care îmi place foarte mult, fie – ce-i drept, rareori – când reuşesc să ajung la un centru de relaxare spa unde mă deconectez de tot şi de toate! Pentru mine ar însemna răsfăţ dacă mi-ai da o destinaţie şi ar trebui să conduc într-acolo. Iubesc să conduc şi mă relaxează foarte tare, poate şi pentru că îmi ador în totalitate maşina (râde iar).

Rep.: Ai un dulap plin de rochii, fuste, bluze şi cutii întregi de accesorii. Cât de importantă este imaginea, când noi am crescut cu proverbul că „nu haina îl face pe om”?

I.R.: Nu îl face pe om, însă îl aranjează. Noi suntem oameni care intram în instituţii zilnic. Intrăm în contact cu oameni şi standarde şi faptul că reprezint o instituţie de presă puternică îmi impune un anumit stil vestimentar. Iubesc – la fel cum poate majoritatea tinerelor preferă, ţinutele colorate. Sunt o nonconformistă în ceea ce priveşte vestimentaţia, însa am învăţat că decenţa este extrem de importantă atât în ceea ce priveşte felul de a ma îmbraca, precum şi atitudinea. Şi da, am o mică slăbiciune, insuflată de colega mea, Bianca Dinea. Colierele! Am multe, dar nu câte aş vrea (râde).

Rep.: Îşi mai permit românii lucruri frumoase în garderobă, în anul de graţie 2015?

I.R.: Poţi să te îmbraci frumos cu bani puţini. Dacă ai imaginaţie şi ai timp să te documentezi, internetul este plin de ponturi şi eu sincer recunosc că mă îmbrac foarte mult şi de la Outlet.

„Iubesc ţara asta şi cred că merită toate şansele”

Rep.: În ultima lună, care a fost ştirea care ţi-a pus aripi şi te-a făcut să zâmbeşti cu tot sufletul?

I.R.: Am foarte multe exemple, dar în ultima perioadă m-a făcut să zâmbesc Campania Ştirilor Pro Tv ”Salvează România Frumoasă! Casele au suflet”. A fost campania care mie mi-a dat aripi. Iubesc ţara asta şi cred că merită toate şansele. Fie că am fost în Sibiu, Mureş, Cluj sau Bucovina să filmez, am întâlnit oameni de admirat, care încearcă să păstreze comorile noastre cele mai de preţ, cultură şi tradiţia românească.

Rep.: Ce faci în momentele absolut grele, când nimic nu pare să-ţi iasă, când simţi că-ţi vine să-ţi iei lumea în cap?

I.R.: Îl sun pe Andrei ! El e cel care mă temperează şi cel care mă face mereu să văd soluţia când nimic nu pare să iasă. Când îmi vine să-mi iau lumea în cap vorbesc cu Loredana, care e un monument de înţelepciune şi care mereu îmi zice că pot!

Rep.: Călătoreşti mult, în Europa şi nu numai. Deşi se zice că nu e bine să facem scenarii de viaţă, ce loc te-a vrăjit atât de tare, încât dacă ai putea rezerva bilete într-acolo pentru vara asta, să spui instantaneu Da?

I.R.: Hong Kong m-a vrăjit atât de tare încât m-aş muta mâine acolo. Mi s-a părut că e rupt din această lume, iar când am ajuns acolo am zis că sigur e o altă planetă. M-a fascinat vibraţia locului, peisajele şi felul lor de a trăi. Sunt fascinată de locurile exotice şi de tot ceea ce înseamna cultura şi civilizatia acestor zone minunate. Dacă, de exemplu, m-ai pune să aleg o destinaţie nouă, aş zice insula Bali din Indonezia. Dar îmi doresc la fel de mult să ajung la Washington să vizitez Casa Albă!