Oare ce s-ar mai putea scrie despre Dan Puric fără să se fi scris deja?

Greu de spus, pentru că despre el s-au scris de toate şi în multe feluri, de la alfa până la omega, şi invers. Aşa că pe Dan Puric poate cel mai bine e să-l laşi să se scrie singur, adică să vorbească cu căldură şi pasiune despre rosturile şi profunzimile româneşti, cu bune şi rele, despre ce am fost şi unde suntem, despre cum a creştinat doi englezi ( şi asta chiar ar trebui auzită de toată lumea), despre cum a călătorit la Viena cu un ţigan, despre cum a fost primit pe pământ american, despre omenie, despre daci, despre credinţă, despre libertatea de a gândi neîngrădit, despre valori şi non valori, despre prezentatorii spilcuiţi cu mintea ţeapănă  a emisiunilor TV, despre ingenuozitatea românilor în străinătate, despre cum eşti tratat în spitale de pseudo medici şi asistente cu unghii roz cu picăţele între ronţăieli de seminţe, despre genialitatea românească, despre creştinism, despre labradorul Dulci, despre…. despre şi despre.

Şi pentru că tot a revenit la Zalău, a adus cu el şi ultima carte: ,Jurnalul unui câine scris de un puric Dan“

Chiar dacă sala de la Casa de Cultură a Sindicatelor a fost plină, hai să zicem, doar pe jumătate, nu am văzut de mult atâta lume care să vrea să cumpere cărţi după un eveniment cultural. Cel puţin nu la Zalău. Au fost atât de mulţi, încât părea că spectacolul s-a mutat în hol şi a intrat în prelungiri. Şi asta s-a întâmplat pentru că cei care au venit la conferinţa lui Puric au venit pentru că au vrut să vină, pentru că au ştiut la ce vin, pentru că au vrut să fie acolo, pentru că au vrut  să-l audă, pentru că au vrut să-l vadă, dar mai ales pentru că au vrut să-l simtă. De asta cartea care s-a vândut cel mai repede nu a fost ultima lui carte, ci cartea care a avut pe copertă chipul lui, pentru că oamenii au simţit că vor să ia nu doar cartea, ci să ducă cu ei acasă o bucată din el.

Cât despre ultima carte, aici chiar îl lăsăm pe el:

„Noi, câinii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decât cei de rasă. Mă refer mai ales la reflexele de supravieţuire. Lucrul acesta este deja o banalitate, dar ţin să-l menţionez aici deoarece printre aceste reflexe se află la loc de cinste şi spiritul de observaţie. Iar aici intră-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate să fie la baza acestei neprevăzute calităţi cu care natura ne-a împodobit pesemne in ultimul moment, intr-un gest de milă supremă faţă de viaţa noastră atât de cumplit nedreptăţită? Oare să punem la socoteală ceea ce niciodată nu se poate calcula, şi anume: cutremurarea fiinţei atunci când simţi că eşti părăsit, spaima de neînchipuit atunci când realizezi că ai fost aruncat într-o lume total ostilă, frica de a nu muri de foame sau ucis şi, mai ales, cumplita singurătate. Da, cred că acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singurătatea şi lipsa de iubire. Ce poate fi mai trist decât un paşaport dat către nicăieri de „prietenul” tău, omul! Ce poate fi mai tragic decât să fii exilat în această lume pe o insulă a unei dureri fără de glas de către cel ce s-a voit a fi stăpânul tău şi pe care tu l-ai fi apărat cu propria-ţi viaţă? Dar astăzi nu se mai vrea şi, ceea ce este şi mai trist, nu se mai poate să se vorbească despre această din urmă calitate a noastră. Da, să o spunem pe şleau, „noi, câinii, ne dăm viaţa.“