Sus în deal e o casă… adică o să fie, da’ nu chiar o casă, ci un magazin de ăla supermarket. Și dă-i și lucrează, că tot zălăuanu’ așteaptă promoțiile de la deschiderea magazinului, plus că, na, așa nu mai trebuie să meargă omul din Brădet până în celălalt capăt al orașului, să-și umple coșul de cumpărături. Toate bune, adică ar fi, dacă până atunci n-ar fi drumul către ieșirea din oraș ca o arătură cu obstacole. Ca aseară, când în drum, ocupând un sens de mers, două chestii mari și roșii stăteau la taclale, așa, pe limba plasticelor, evident, nesemnalizate. Tu, șoferul, dacă nu ai ochi de pisică, n-ai cum să le vezi, decât fix atunci când ești lângă ele, așa că, dacă stai bine cu frâna, ori dacă nu vine nimeni din sens opus, poate scapi fără să-ți lovești mașina. Dacă nu… Acuma, ca orice om, te întrebi: de ce erau lăsate chestiile ălea acolo, nesemnalizate? Din neglijență ori nepăsare n-are cum, că, se știe, românu’ nici nu fură, nici nu face politică și nici nu-i fudul. Deci, nu de aia-s acolo ălea, că îl doare pe cineva în cot. Ar mai fi o variantă. Aceea că, pentru că românu-i muncitor, ăștia de lucrează acolo și-au mai luat un serviciu, cu juma’ de normă, la atelierele de tinichigerie. Așa că lucrează pe bază de comision – dacă se bușește o mașină, grație chestiilor de plastic roșii, hop sare și comisionu’, mai ales dacă se bușesc două mașini deodată. Dacă doar una, e bine și așa. pic cu pic se strânge comisionu’. Alo, nenea, cam cât îi comisionu’?