Undeva, în zona Zalăului, există un adăpost pentru câini, ceva care ține de salubritate și un orar ciudat, numai de ei, salubriționiștii, înțeles. Și se întâmplă că un om, într-una din zile, își pierdu cățelușa, că de, așa-i cu cățeii, câteodată îi apucă dorul de ducă. Dar omul nostru, fiindcă își iubea cățelușa, a pornit în căutarea animăluțului hoinar, căutare care l-a dus fix la adăpostul de animale salubriționesc. Prima oară era pustiu, degeaba căută omul sub scaune, sub mese, pe după uși, salubriționiștii ia-i de unde nu-s. A doua oară, la fel, angajații de acolo fiind mai ceva ca Houdini, reușind să scape de la locul de muncă fără să știe și fără să-și poată explica cineva cum. A treia oară, însă, nii angajații! Omu’ nostru, bucuros, le zise ce și cum. Acuma, ăia de acolo au spus că au dat cățelul cuiva și ar fi putut să zică și cui, da’, ce să vezi, detaliile-s secrete de stat pe scaun, așa că hai noroc și la mai mare! Na, cum să te pui cu secretele? Așa că omul nostru, înainte să plece de acolo, a dat o raită prin jur. Vreo 15 căței stăteau acolo, înghesuiți câte trei într-o cușcă, vai de capul lor și de coada lor, așteptând să fie adoptați ori om ori de aia cu coasa, că dacă nu vine omu’, după câteva zile vine coasa, c-așa-i legea cea omenească. Acuma, ca să-i adopte cineva, ar trebui ca acei cineva să și știe că pot face asta, de acolo, de la salubriționiști. Da, dar ce te faci cu orarul? Că, cică, poți să iei cățelul acasă, dar numai între orele 7 și 9 dimineața, iar asta în timpul săptămânii, atunci când, dacă ai noroc, găsești pe cineva acolo.  Dar în rest de ce nu-i voie, să fie pauza de masă așa de lungă că durează până a doua zi, la 7 dimineața? Ori, poate, în restul timpului, oamenii, masculii, cum ar veni, sînt preocupați să înțeleagă cum pot câinii să aibă atâta dexteritate, că de când cu blougiobul, tot masculul și-ar dori să poată ce pot câinii, așa că stau și cugetă. Ori poate doar stau.