Comunismu’ n-o muritu, numa un pic s-o hodinitu. Cam aşa pute la orizont, că, după ce s-au scremut şi s-au scremut printre jeep-uri, poşete, tablete şi alte chestii scumpe pentru cei cu curu’ pe scaunele de stat, la propriu şi la figurat, parlamentarii, ăia roşii, şi-au adus aminte cu drag de vremurile când nu puteai să te pui în bancă cu mâinile la spate până nu mormăiai imnul de stat. Imn care are locul lui, în orice ţară, da’ de aici şi până la a obliga intonarea lui în şcoli, aşa, că le e dor unora de vremurile cu stemă, cam nu prea sună a democraţie, că, vorba aia, în democraţie cam există libertatea de exprimare. Ori să obligi pe cineva să se exprime cum ai tu chef, cam ciu-ciu democraţie. Şi-apoi, ce te faci dacă nu ai voce? Nu că ar conta, că singurul sunet pe care-l recunosc ăştia de fac bani la greu luând care de pe unde apucă e sunetul ATM-ului când bagă cardu’, sau foşnetu’ foşnetos al bancotelor, când primesc şi ei, săracii, câte o mită legală, recte comision, pentru că au mai vândut ceva cuiva din ce a mai rămas din ţară. Şi, dacă tot aducem stema înapoi, evident, aia politică împuţită, cu iz de “cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, ce-ar fi să se reintroducă, obligatoriu, numerele matricole? Că ălea nici nu costă mult. Doar o bucată de cârpă atârnată pe uniformă. Aşa, ca la deţinuţi, ca să iasă la numărătoare. Şi mai e ceva. A cui tablou o să fie atârnat obligatoriu pe pereţi, în semn de aplecare umilă în faţa conducătorului iubit? Că acuma-s mai mulţi conducători iubiţi. Sau huliţi. Care cum nimereşte. Apoi fac cu schimbul.