Urmau, după Crăciun, câteva zile obişnuite, în care ne refăceam stomacurile prea ghiftuite. Doar câteva zile!, căci începeau alte pregătiri: venea Anul Nou, ce ne bucura sufletele cu alte obiceiuri tradiţionale.

Unul dintre aceste obiceiuri era să se desfacă straturile de pe o ceapă, douăsprezece la număr, să se lase până a doua zi pentru a se vedea cum va fi fiecare lună din următorul an : secetoasă, ploioasă sau normală. Era foarte important să cunoască ce va urma, muncile agricole se pot face doar in anumite condiţii. Trebuie să le ştii din timp. Acest obicei inlocuia datele meteorologice de acum.

Alt obicei de prevestire a viitorului era următorul: cineva mai bătrân din familie punea fel de fel de obiecte cu felurite semnificaţii sub farfurii intoarse cu fundul in sus pe masă, iar fetele urmau să aleagă o farfurie, fără a fi văzut preparativele: dacă găseau un piaptăn – işi va găsi un drăguţ colţat, dacă găsea o oglinda – va fi fălos, dacă găsea o pagină scrisă – va fi un om invăţat, dacă va găsi un cărbune – va fi negricios – un fel de horoscop sătesc, in care nu ştiu cât credeau.

La Anul Nou mai era şi obiceiul denumit ,,Moaşă” pe care nu-l cunosc decât din povestirile celor mari. Probabil aşa era denumit Revelionul la noi în sat, căci cam asta era, revelion. De fapt se ,,năştea” noul an… O noapte de petrecere între anul ce-a trecut şi cel ce urma. Cu mâncare, băutură şi joc pe săturate, după lungul post al Crăciunului, când jocul şi căsătoriile erau interzise de biserică şi de tradiţie.

Încă nu era ziuă desluşită când se auzeau pocniturile repetate şi penetrante din biciurile, meşteşugit şi din timp pregătite, ale băietanilor şi urările lor rimate de sănătate şi viaţă lungă: începea ,,A-ho! A-ho, copii şi fraţi!” – colindatul sătenilor cu ,,Pluguşorul”! Rând pe rând, lumea ieşea la porţi, în uliţe să-i vadă, să-i asculte şi să-i răsplătească pe urătorii şi vestitorii Noului An.

În aceeaşi zi de An Nou urau şi copilaşii cu ,,Sorcova / vesela” incropită dintr-o crenguţă de brad împodobită cu panglici de hârtie creponată.

După-amiaza pornea la cutreierat satul ,,Turca” şi însoţitorii ei. ,,Turca” (sau ,,Capra”, cum i se spune în Moldova) clămpănea de zor, persoana de sub ,,costumul” turcii se sufoca, acoperită cu lepedee colorate, cei ce o însoţeau cântau şi ţopăiau pe lângă ea. Noi, copiii, eram în al nouălea cer de bucurie când ne ridicau părinţii în braţe să-i dăm ,,Turcii” câte un bănuţ în ,,gură”, iar ea ne ,,mulţumea” cum putea : Clamp! Clamp! Clamp!

Tot în aceeasi zi bântuiau satul trupele de ,,mascaţi” sau ,,ţigani” – cum li se mai spunea, îmbrăcaţi în haine vechi, zdrenţuite, de bărbaţi sau femei. Erau aceiaşi colindători din seara Ajunului, dar acum uitaseră cuminţenia şi sfinţenia de atunci şi se dezlănţuiau!

Tradiţiile continuă ṣi la actualii poienari

Obiceiul acesta – îmi vine să cred că împrumutat sau degenerat din ceva mai paşnic sau păstrat poate din moşi-strămoşi, când se practica, probabil pentru a alunga spiritele rele – mă înspăimânta; urlau ca nebunii, loveau în joacă pe oricine cu măturile, iar pe fetele mari, care ţipau ,,speriate”, le strângeau în braţe şi le sărutau; intrau cu forţa în podul sau cămara oamenilor de unde furau cârnaţi sau slănină cu care, seara, când îşi terminau ,,spectacolul”, făceau chefuri de pomină, care se sfârşeau uneori cu certuri şi bătăi. Ce face băutura!…

La Bobotează sătenii ieşeau lângă vale, la podul din centrul satului. Urma o slujbă religioasă în care era inclus ceremonialul sfinţirii apei dintr-un butoi mare, botezarea fiecăruia cu mănunchiul de busuioc şi împărţitul apei sătenilor de către preot şi crâsnici. Până când şi ultimul om primea în ,,cantă” apa, cantorii îi trăgeau înainte cu ,,În Iordan botezându-te tu, Doamne” încât, spre sfârşit, erau toţi răguşiţi. Era teribilul ger al Bobotezei care transformase valea într-un derdeluş strălucitor de gheaţă groasă! De-abia aşteptam să ajungem acasă, la căldură, gata botezaţi!

Venea apoi sărbătoarea de Sfântul Ion! Era iar masă mare la noi, cu rudele şi cu prietenii lui Tucu: şi el era Ion!… Totul se termina cu o petrecere de zile mari… şi de nopţi lungi!

Cu Boboteaza şi Sfântul Ion se termina şirul sărbătorilor de iarnă.

Se termina şi vacanţa de Crăciun, plecau musafirii, plecau şcolarii mari care învăţau prin cine ştie ce oraşe, duşi la tren de sania domnului învăţător Vlad, cu mârţoaga aia de cal. Avea şi dânsul doi băieţi care plecau: Mihai şi Ianu. Sau cu altcineva care avea sanie și cal.

Satul rămânea tăcut, ,,ca o mănăstire arsă” – cum sugestiv creionează Şt. O. Iosif într-o poezie. Tăcut şi îngropat în nămeţi..

Peste câteva zile începeau cursurile şi pentru şcolarii din sat.

Rânduri selectate din monografia ,,Origini” – lansată în 2015