DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Delia Hambetiu, o ardeleancă în Londra: “Mi-e dor de străzile din Luduș acoperite cu zăpadă, de mirosul rufelor înghețate afară și de cel al cozonacilor care se coc de zor în ler”

Reluăm, odată cu venirea toamnei, interviurile SPS cu români stabiliți în diferite colțuri de lume, iar prima poveste pe care v-o prezentăm este a Deliei Hambetiu. Plecată cu mulți ani în urmă din Luduș, și-a construit o familie în Londra, partenerul de viață și copilul lor având naționalitate britanică. Despre plusuri și minusuri ale vieții departe de țară, despre cum înveți într-un cuplu unde se întâlnesc două popoare și culturi, dar și despre dorul de străzile pe care ai copilărit și al căror unghere le cunoști pe dinafară – în cele ce urmează

– Ca să o luăm de la început, cum ai ajuns să trăiești de atâția ani în Marea Britanie, lăsând în urmă plaiul transilvănean?

– Trebuie să ne întoarcem undeva în 2007, părinții mei erau divorțati deja și tata locuia în Cipru cu actuala soție – și acum tot acolo locuiesc. Mama era proaspăt recasatorită și mutată cu noul ei soț în Irlanda. Și atunci am avut de ales… să rămân în România singură, la bunici, sau să aleg una din țările  menționate mai sus și să iau viața de coarne, ceea ce am și făcut. Am plecat în Cipru la tata, am stat acolo un an și apoi o fostă “iubire” mi-a propus să vin în UK să încercăm să ne facem un viitor împreună, ceea ce la 21 de ani era mai mult decat puteam sa visez (zâmbește, n.r.). Așa am ajuns în Anglia, la început nu mi-am imaginat nici măcar că voi rămâne aici mai mult de vreo 5 ani, darămite că o să am o familie a mea și o să mă pot numi “stabilită afară”.

– Ce consideri că este cel mai greu, când vine vorba de adaptare la o țară nouă, cu un popor nou?

– Păi, e greu să “uiți” sau să te obișnuiești cu unele lipsuri culturale, tradiționale, bineînțeles cu distanța. Eu am fost norocoasă pentru că vorbesc și vorbeam și atunci engleza. Am observat că pentru mulți conaționali, limba e un factor care le face adaptarea aici sau în altă țară un adevărat calvar. Să fiu extrem de sinceră, nu cred că mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Am învățat să circul cu metroul relativ repede, m-am împăcat cu ideea că mai oriunde aș munci trebuie să călătoresc cel puțin 30-45 min cu transportul în comun. Mi-a plăcut dintotdeauna aglomerația așa că Londra îmi dă un “buzz” aparte. Și cu toate astea, CEL MAI GREU cred că îmi e în luna Decembrie… în general mă ia cu melancolie și un dor foarte aprins de strazile de la Luduș acoperite cu zăpadă, mirosul rufelor înghețate afară pe sfoară și cel al cozonacilor care se coc de zor în “ler” în casă, mi-e dor de un brad de Crăciun adevărat, cu miros îmbătator și mi-e dor…taaare dor de colinde românești, de copii care o iau din ușa-n ușă în seara de ajun.

– După atâția ani în Marea Britanie, care sunt detalii din traiul de zi cu zi care încă te mai surprind (pozitiv ori negativ)?

–  Hmmm.. sincer, nu știu când am fost ultima dată surprinsă, poate la tot tămbălăul cu Brexit-ul. M-a surprins reacția oamenilor care au votat “afară”, ținând cont că viața lor de zi cu zi a depins ani de zile de imigranții Europei. Dar ca să nu o dăm în politică, în viața mea zilnică nu prea am parte de foarte multe surprize.

– Ești căsătorită cu un britanic. Ce calități au făcut să te îndrăgostești de el?

– Cred că timiditatea lui (zâmbește, n.r.). Faptul că m-a invitat la mai multe “date”-uri – așa ca în comediile romantice de pe vremuri, personalitatea lui și faptul că a fost mereu cu piciorele pe pământ, dar a știut să se și distreze când a fost vorba. Și un lucru extrem de important: nu m-a sufocat niciodată, nu mi-a verificat telefonul și nu s-a îndoit de mine când i-am zis ca în seara x nu ne putem vedea pentru că sunt la o prietenă. Avem o relație “libertina” dacă-i poți spune așa, unde ieșim împreună și separat, nu ne atacăm cu mesaje și telefoane fără motiv (decât cel de ceartă) . Bine, și faptul ca a fost și e atrăgător fizic a fost un mare plus (zâmbește, n.r.).

– Care sunt cele trei mari plusuri pe care le aduce o căsătorie cu o persoană ce are cetățenie și o cultură diferită?

–  O să-ți spun cand ne căsătorim, deocamdată suntem logodiți (râde, n.r.). Acum serios, în primul rând e îmbogățirea culturii, învățarea de lucruri și tradiții noi. Apoi, la mine a fost și este in continuare îmbunătățirea limbii engleze. Adică învăț câte ceva nou în fiecare zi și suntem împreună de 7 ani. Și nu în ultimul rând, învățând tot mai multe despre el și cultura lui, am învățat foarte multe despre mine.

– De aproximativ 2 ani, ești și mama unui adorabil băiețel. Care a fost cea nai mare provocare pentru tine și pentru voi, ca și cuplu, de când a apărut el pe lume?

–  Multumesc frumos! Ca și cuplu, a fost probabil treaba cu dormitul. Oliver a dormit mereu singur, în pătuțul lui, până când a racit. Ca mamă, l-am luat lângă mine în pat și de-atunci unul din noi doarme mereu cu el și celălalt singur. Din fericire, nu ne-a afectat relația foarte tare, copilul doarme bine-mersi și singur o parte bună din noapte, atâta timp cât e într-un pat mare. Așa că mai prindem și noi câte un film și un pahar de vin împreună când James nu lucrează.

– Ce valori din cele cu care ai fost tu crescută, în Ardeal, vrei să i le transmiți și fiului tău?

–   În primul rând respectul, pe mine mama m-a învățat că in limba română sunt două cuvinte magice: “te rog frumos” și mulțumesc”. A fi umil – pentru că nu-i place nimănui când altcineva se “dă în stambă “. Și as vrea să știe mereu să “lase loc de bună-ziua”, așa-mi spunea mie bunicul.

– Ce calități  vrei să preia bebe Simba de la soțul tău?

–  James e un om foarte responsabil pe parte financiară, așa că aș vrea ca și Oliver să preia  asta. Să fie muncitor ca tati, pentru că nu o să primească niciodată nimic pe o tavă de argint și să știe să aibe grijă de cei din jur, să fie familist. Eu, ca femeie, am găsit toate astea în James și simt că sunt calități vitale unei familii de succes.

– În ce măsură reușești să îți vizitezi familia din România, astfel încât legătura fiului tău cu bunicii și străbunicii materni să fie cât mai solidă?

–    Am fost de două ori de când s-a nascut Oliver. Anul trecut era în plan Crăciunul, ca să vadă și el tradițiile și să pună bradul sus cu străbunicul, cum fac bărbații în Ardeal. Din păcate, nu am reușit să ajungem. Încercăm pe cât posibil să mergem noi acasă sau să vină ei când le permite timpul și vorbim mult, mult de tot pe video. Ne vedem aproape zilnic.

– Cum reușiți, tu și James, să aveți social life, de când aveți un pui de om în familia voastră?

–    Apelăm la bunici. Tatăl lui James e aici și ne ajută foarte mult în ceea ce ține de baby-sitting. În rest, eu mai ies cu fetele și el cu băieții, atunci părintele liber stă acasa cu copilul. Noi am avut mereu “pactul” acesta în privința ieșirilor, ieșim împreună la evenimente la care se cere cuplu, în general. În rest, e ca o gură de aer – pentru mine cel puțin – când pot să mai plec de-acasă fără ei, pentru câteva ore  (zâmbește, n.r.).

– Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre tine, de când ai propria ta familie?

 –  Oooo, am învățat că pot fi foarte panicoasă, că sunt extrem de protectivă și am învățat să am mai multă grijă de mine, pentru că sunt un “safe haven” pentru un pici neajutorat. Am învățat că somnul e important, dar poți trăi și fără el săptămâni bune la rând și am învățat că toate grijile din lume dispar când râde un copil.  

 




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu