Fortuit sau nu, viaţa te suceşte şi te-nvârteşte, te mână şi te adună, fără să te întrebe cum, de ce, când şi dacă ai chef să joci în hora ei. De multe ori, te trezeşti că trăieşti departe de casă, de cei dragi, de magazinul cu care eşti obişnuit de când eşti mic, de groapa din faţa blocului, pe care ai ocolit-o ani la rând, ocărând în gând pe stimabilii care ar fi trebuit s-o acopere. Şi aşa, aflat la sute de kilometri distanţă, porţi „acasa” asta a ta în interior, iar uneori o descoperi şi o dezveleşti de staniol şi de straturi de sentimente ascunse, ca să o pui la vedere, pe pervaz ori pe-un colţ de masă. Uneori-ul ăsta pică mereu de sărbători, cu o precizie de ecuaţie matematică. Întrucât pentru unii sunt Paştile în toi, iar pentru alţii ele bat la uşă, hai să întrebăm, hai să intrăm în case de oameni buni şi să vedem care cum le trăieşte, aievea sau acolo, în adâncuri de suflet.

– Nu, nu merg acasă de Paşte. Eu sunt din Plopiş, din Sălaj, şi tare frumos e acasă la noi în vremea asta, dar nu avem liber, sărbătorim Paştile aici, de două ori, în Germania. Suntem mulţi români aici, la fabrica asta, şi mereu vin alţii noi. Câştigăm mai bine ca acasă, dar suntem departe de cei dragi. E bine că-i putem ajuta, că putem trimite bani familiilor. Altfel de ce credeţi că am sta aici, că doar munca nu-i uşoară? Vorbim mereu la telefon cu cei de acasă, fiecare are o mamă, tată, copii, fraţi… Nu-i uşor, mai ales de sărbători… Aşa mă bucur când vorbesc cu tine, mai ales când ştiu că şi tu eşti din Sălaj… Lasă că odată şi odată tot facem cumva, şi ne întâlnim la Zalău şi bem o cafea şi povestim… Povestim multe, multe, mai mult decât acum la telefon… E aşa bine când ai cu cine vorbi româneşte…

– Paştile? Le ţinem de două ori de când suntem în Stutgardt: o dată când le ţin germanii, a doua oară când sunt Paştile noastre, româneşti. Dar să ştiţi că nu-i rău, ba chiar ne place aşa. Aici cumpărăm ouăle gata vopsite, din supermarket. Sunt tare frumoase, de toate culorile, în cofrage mici de câte zece ouă, se găsesc vopsite aşa tot anul, că germanii zic că dacă-s vopsite, sunt mai estetice. Nevastă-mea face cozonac şi pască, aşa cum ştie de acasă, mai face ouă umplute şi salată de boeuf, şi eu cumpăr o pulpă de miel pe care îmi place să o fac eu la cuptor. Două week-enduri la rând, avem cam acelaşi meniu, dar nu-i bai. În primul week-end, sărbătorim în familie, aşa fac şi nemţii, dar când sunt Paştile noastre, invităm la noi două familii de nemţi, din vecini. Mereu se minunează de mâncarea noastră oltenească, zic că preparatele nostre sunt mult mai bune ca ale lor. Şi chiar aşa şi e.

– Cum sărbătorim Paştile? Păi de două ori, că mai întâi ne vine fata cu ginerele, din Zurich, iar apoi le ţinem după tradiţia românească. Lui bărbatu-meu îi place mâncarea românească şi ginerelui la fel, deşi el e neamţ. Dar îi place ciorba de miel şi drobul. Ouă nu vopsim, că le luăm gata vopsite din magazin. Şi la un magazin rusesc găsim cozonac, cornuleţe şi sărăţele din România, prefer să le cumpăr, pentru că am liber doar o zi de Paşte şi nu vreau să mi-o petrec toată între cratiţe. Când sărbătorim apoi de-o dată cu Paştele din România, fac şi o oală de sarmale. Când avem pe masă sarmale, ne simţim ca acasă, la Zalău.

– Oh, mie tare mult îmi plac Paştile, parcă mai mult decât Crăciunul, pentru că e primăvară. Noi stăm la casă şi avem grădina plină de flori. Aici este mai frig ca în România, iar anul ăsta e frig de tot, parcă vine mai greu primăvara, dar culmea e că florile mi-au ieşit toate. Ele-s bucuria mea. Mereu am flori în vaze, iar de Paşte împodobesc şi în casă cu ouă pe care le agăţ de ramuri verzi. Pun şi iepuraşi de ciocolată şi faţa de masă şi şerveţele asortate. Asta am deprins de la nemţi, ei parcă sunt mai atenţi la detaliile astea decât românii. Dar mâncarea o facem ca în România, noi avem reţete mai bune ca ei. Dar ştiţi ce am mai învăţat de la ei? Să dăm cadouri de Paşte şi să scriem felicitări. Aşa că mereu primim şi dăm o mulţime de cadouri vecinilor, prietenilor, chestii mărunte, atenţii, dar dacă le dai din suflet şi dacă scrii acolo, două, trei rânduri cu drag, te simţi tare bine când îi vezi cum zâmbesc. Pentru că asta e Paştele, nu? Motiv de bucurie şi viaţă.

– Ce facem de Paşti? Mergem acasă. E drum lung până la Tulcea, tocmai în celălalt capăt de ţară, iar de aici din Koblenz facem peste 2000 de kilometri, dar noi mergem în fiecare an de Paşte acasă. Facem aici Paştele catolic, la familia la care lucrăm, sunt bătrâni amândoi şi nu putem să îi lăsăm singuri tocmai de sărbători. Dar apoi în Joia Mare pornim spre România. Şi nu ştiu cum să vă spun, dar de îndată ce suntem pe autostradă, ne simţim ca în concediu, chiar dacă avem în faţă un drum şi lung şi obositor. Nu-l simţim, simţim doar Paştele şi primăvara şi gândul că ne aşteaptă cei de acasă.

– Nu, nu rămân în Londra de Paşte, mergem patru zile în Tenerife, am prins o ofertă şi am luat bilete încă din ianuarie. Vorbesc de Paştele ăsta, al lor, pentru că de Paştele noastre vom fi aici. E ciudat cum noi nu simţim că Paştele ăsta catolic e Paşte, noi îl vedem ca pe o scurtă vacanţă, de aia plecăm în fiecare an undeva către sud, unde e cald. De Paştele nostru ortodox vom fi în Londra, eu lucrez şi nu am liber week-endul ăla, dar tot îl sărbătorim cumva. Nu cu mers la biserică şi de-astea, dar un ou roşu, o felie de cozonac, ştii cum e… Uneori chiar şi atât înseamnă enorm de mult.

– De Paşte am avut musafiri. Anul ăsta a venit familia soţului meu în Londra, el e din Köln, iar anul trecut a venit la noi familia mea din Polonia. Sinceră să fiu, sunt tare obosită. Când ai musafiri, trebuie să te ocupi de ei, să îi duci în oraş, fiecare vrea să viziteze Londra, să vadă ba un parc, ba un muzeu. Mâncare? Am gătit ceva – nu foarte mult – am luat o stticlă de vin, dar şi eu şi soţul picam de oboseală. Musafirii, însă, s-au simţit grozav. Ah, ştii când am simţit eu că-s Paştile? Eram toţi în oraş sâmbătă seara, ei au vrut să vadă un film, iar eu cu soţul am intrat cu soţul într-un Pub, să vedem meciul dintre Bayern Munchen şi BVB Dortmund. Suntem fani BVB amândoi (râde). Şi uite, acolo, timp de două ore, în Pub—ul ăla, cu câte o bere în faţă, am avut un pic de linişte şi am simţit că-s Paştile.

– De Paşti? Oh, sunt tot aici în Germania, nu pot merge acasă. Dar o să vină prietenul meu la mine, eu lucrez şi stau în Freiburg, el în Hamburg, tocmai în nord. Dar o să vină la mine şi sărbătorim împreună. Lucrez ca secretară la o clinică medicală şi familia la care stau e foarte de treabă. Şi acum, de Paştile lor, am luat toţi masa împreună şi la cafea mi-au zis că toţi suntem de fapt o familie şi că nu contează că unu-i neamţ, iar altu-i român. Mi-s dragi, m-am obişnuit cu ei. Când o să vină săptămâna viitoare prietenul meu încoace, o să mergem în oraş să luăm un cozonac şi o sticlă de vin, să le facem o surpriză. Eu îi numesc nemţii mei, iar ei zic că-s Arădeanca lor. E frumos cum sună, dacă mai ţineţi minte, la Arad era pe vremuri o fabrică de păpuşi (râde).

– De Paşte? Vom fi tot aici, în Germania. Pe insulă, adică, noi stăm în Borkum, care e o insulă în apropiere de graniţa cu Olanda. Noi aparţinem de Saxonia de Jos, suntem în partea de nord-vest a Germaniei. Ţinem Paştile de două ori, o dată după tradiţia locală, a două oară ca la noi, la Braşov. Copiilor le place mai ales, că ascundem ouă roşii şi de ciocolată prin iarbă, în grădină, iar ei ies să le caute. Şi le dăm şi câte un coşuleţ cu dulciuri, iar în grădină agăţăm împreună cu ei ouă colorate, din pâslă, într-un copăcel, care ar aduce pare-se noroc. Tradiţiile astea le-am preluat de la nemţi. De la noi am păstrat meniul tradiţional, cu pască, miel, drob, salată de vinete, de boeuf… Şi stăm mai mult la telefon cu cei de acasă, aşa parcă nu simţim la fel de tare distanţa, aşa parcă Braşovul e doar cum treci peste mare.

– Paştile? Hmm, pentru Paşte am vopsit primă dată ouă. Noi în Germania, mereu le cumpărăm gata colorate, dar aici în Londra nu găseşti aşa ceva, iar prietena mea e româncă şi m-a învăţat cum să le vopsim frumos. Am strâns întâi coji de ceapă într-o pungă, toată luna le-am adunat, mai ales pe cele de ceapă roşie. Sâmbătă dimineaţa am spălat ouăle cu apă cu oţet şi le-am fiert în apa în care am pus cojile de ceapă. Când le-am scos, le-am dat cu puţină slănină – mie nu-mi place slănina, că-s vegetarian – dar le-a făcut să lucească foarte frumos. E un obicei din Sălaj, cred. Când ne-am spălat dimineaţa, am pus în apă un bănuţ, un ou roşu şi o urzică – prietena mea a zis că aşa făcea mereu stră-străbunica ei, la Mirşid, şi că primul lucru din cele trei pe care le atingi, având ochii închişi, îţi arată cum va fi anul de acum încolo pentru tine. Eu am dat de bănuţ, deci aştept să îmi mărească anul ăsta salariul la job, pentru că dacă stră-străbunica zicea că-i adevărat, atunci se va întâmpla musai. (Râde şi râd şi eu, odată de felul în care rosteşte dragul de el „muzaii”, iar apoi gândindu-mă la buni a mea, şi la străbunică, şi la stră-străbunică şi la o casă mică, acoperită cu paie, din Mirşid, cum urci pe Calea Zălaului).