Partea I. Mai sunt câteva ore până la marea destrăbălare de “să trăim la mulţi ani”, destrăbălare pantagruelică în cel mai adevărat sens al cuvântului. Ho. Că Pantagruel ăsta, fiu a lu’ Gargantua, e inventat de Rabelais, un scriitor hop şi el p-acilea, nu ca ăştia deştepţi şi inteligenţi din zilele noastre contemporane româneşti la origine. Ee, şi ăsta, deşi francez, cred că a avut vise româneşti, că prea aduce a realitate autohtonă mioritică. Iară ho. Că cine dracu’ ştie de ăştia? Că parcă aş fi şi io ca postacii (există cuvântul ăsta?) de pe facebook, care îşi pun poze cu cărţi şi zic că cititu-i sexi, aşa, ca să ştie lumea că ei sunt sexi şi inteligenţi, nu ca ăia de nu zic şi nici nu demonstrează că citesc. Oricum, revenind la evenimentele de sub poală de Meseş, unii cară plase pline, alţii strigă în telefoane “Băăă, da’ nu întârzii, ne strângem toţi acolo. Chef de chef!”, iar unii, adică trei personaje, doi pătrunjei şi un caltaboş, că aşa arătau, cu ciupilicile trase bine pe cap, se împingeau unu’ pe altu’ strigându-şi măcinările interioare: “Băăă, mergem toţi, că vin şi io, şi o ‘utem pe aia până o omorâm! Âââââ (adică râgâitură prelungă).” Acuma, io ce să zic, m-am speriat puţin, că nu ştiam pe cine vor să omoare, apoi am observat că cei doi pătrunjei, plus caltaboşul, stăteau toţi cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonilor de trening din dotare, şi se cam uitau galeş în direcţia aia – adică la partea dinspre buzunare. Aşa că m-am liniştit. Cred că vorbeau despre mâinile lor, pe care voiau să le omoare în cele două, hai, maxim trei minute de încordare sexuală transpirăcească.

Partea a II-a. Bum, poc, puf, câteodată pârț, că cine să audă între atâtea pocnituri, iară poc, și, în sfârșit, pocul final. Adică, în traducere liberă, artificiile sau petardele (ălea confiscate de polițiștii cei vigilenți) care au făcut ca noul an să înceapă cu o mare bubuială. Poc sau fâs, rămâne de văzut. Ee, și după ce s-a așternut cât de cât liniștea, de se mai auzeau doar sticlele sparte pe lângă locurile cu chefuri, și-a făcut loc și urarea, plus dorințele de bine ale românașilor: “Oleeeeee, oleeeeeee, oleeeeee. Muuuuuiiiiiieeeeeee!” Adică, dorința arzătoare a dat pe dinafară, și, cu curajul alimentat de spirtoase, oamenii și-au slobozit dorințele și visele libere. Adică, pe scurt, și pe șleau, muie (iertare, io doar transpun în cuvinte dorințele arzătoare ale unora, mulți). Și, pentru că asta-și doresc, Moș An Nou – că tre’ să existe și unul din ăsta – o să le îndeplinească dorințele și o să le dea ce-au cerut.